o îndrăzneală smintită m-a scos atunci în calea ta

erai cu gândurile într-un cer multiplu de zece

mi-am spus că-i prea târziu să-mi retrag semețirea nesocotită,

bastonașe din ochiul tău stâng își lungiseră deja gâturile

plutind pe o mare închipuită speranță, mai ceva ca niște lebede curioase

iradiate și ele de emoție, ce mă fac,

ce mă fac, ce-o să spun, o să par vreo împiedicată

ce nu-și găsește prunele-n straiță și rămâne flămândă

ah, ți-ai aninat privirea de crengile alei mele, a coborât puțin, în sfârșit, e acum

chiar în dreptul inimii.

ea va ști ce și cum.

are legate de glezne sandalele lui Mercur.

foto tumblr.com

Citește și dacă vii, dacă pleci