pândește ora de rouă
și nimic nu se-întâmplă,
doar câte-o minune, azi, două:
una mie, una ție.
mă contrazic
iubirile spălate ca grâul
în nouă ape. așternute prafuri suave
peste oftatul tău, al meu
este!
împăturate de-ar sta, cum le-am spus,
în straturi de palme și buze.
dar nu, se despletesc înciudate, își pun
ochelari de pene și fum:
toarce, ochiule! zăpada cea moale…
ghemul ei strecurat pe ușa din spate
va-mbrățișa pânda,
ei se va da,
ca cel din urmă nebun.
de vină e portul ăsta din care pândește
ora de rouă
dimineața pleacă să se înece,
o, la ce bun,
când nimic nu se-ntâmplă,
doar câte-o minune, azi, două:
una mie, una ție.
foto sursa
Citește și nemișcată
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
