Un text recent, care circulă la greu în media, semnat de Mircea Cărtărescu,  ridică o problemă interesantă dae deloc nouă în psihologia poporului nostru. O asemenea radiografie, cu un asemenea diagnostic, am mai văzut și la Caragiale, doar că marele nostru dramaturg o făcuse cu mijloacele unei ironii fine, în spatele căreia se mai zărea un strop de speranță, pe principiul „ridendo castigat mores.” (Oh, dar ce ne vom face când se va scoate și ora aceea de latină biata din curriculum, ar trebui să începem de pe acum să ne descotorosim de expresiile astea – sau poate că ele vor face totuși diferența între intelectuali?) am subliniat câteva dintre  cuvintele cheie/expresiile care mi s-au părut importante în opinia exprimată.

Fără doar și poate, are dreptate (cum ar fi putut să nu?), vorbind despre mitocănia care ne caracterizează ca nație, însă ceea ce lipsește cred că este istoria acestei deveniri. Cum ar spune Noica, „devenirea întru” mitocănie. În primul rând, să ne definim termenii, ca să știm despre ce vorbim, să avem un limbaj comun, ar spune Voltaire, clasicul moralist. Mădălina Dumitrache ne lămurește aici. După cum vă spuneam, tema nu e nouă. Să o luăm la pas mărunt, lingvistic mai întâi: mitocanul este definit ca „om care are comportări grosolane, vulgare; bădăran, mojic (DEX). Există, de asemenea – în limba română  –  o multitudine de sinonime, în cazul acestui termen – atât în variante literare, cât şi populare:  bădăran, grosolan, mahalagiu, mârlan, mârlănoi, mocofan, mojic, necivilizat, nepoliticos, ordinar, ţărănoi, ţoapă, ţopârlan, vulgar, (pop.) mocan, mocârţan, modârlan, pădureţ, râtan, ţopârcă, (reg.) mocodan, mocofănos, modârlău, modoran, mogâldan, necunoscător, negândit.”

 

Așadar, mitocănia e sinonimă cu lipsa de cultură și civilizație. Cum altfel? În condițiile în care școala se face la noi ca pe vremea lui Spiru Haret, în condiții crunte de subfinanțare, nicio mirare producătoare de revelații. E o stare de fapt: un popor e cu atât mai necultivat cu cât se omoară în el spiritul, tradus prin dragostea de carte. Învățarea pe de rost, deprofesionalizarea profesorilor, menținerea sistemului într-o paradigmă birocratică de Ev Mediu, școlile subfinanțate din punct de vedere administrativ, logistic și remunerativ, iată un tablou în care somnul unora naște monștri. Sărăcia alterează ființa umană și o menține în nesiguranță, iar asta naște răutate, bine spune Cărtărescu. Un lup flămând mușcă pe oricine, nu-i așa? Cel sătul are timp să stea de pază, dacă nu-i ghiorțăie mațele. Așa e și cu oamenii. Fenomenul s-a generalizat, însă. Apreciez că 70 la sută din populația noastră aparține deja clasei de jos, dacă greșesc să mă contraziceți cu argumente, vă rog. Pătura intelectualilor s-a subțiat îngrozitor, răsfirându-se, la rândul ei, în alte subcategorii inferioare. Câți aristocrați mai cunoaștem în ziua de astăzi? Genul Neagu Djuvara, Constantin Bălăceanu-Stolnici…. Poate că sunt eu o romantică incurabilă sau chiar paseistă, dar mi-e dor de excelență…

Și încă ceva: pe măsură ce bunul simț se atrofiază, căzut în marasmele manelizării, mitocănia se extinde ca o plagă infectată, care se nutrește din propria mizerie. 

Dar mai bine să citim textul:

„Dacă trăiești numai în România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Au culoarea mediului și te miști odată cu el. Ești una cu toți ceilalți. Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în țară e cu neputință să nu fii izbit de cât de normală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii și de cât de răi devin din cauza asta. Nu se poate să nu fii uimit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire este mitocănia agresivă.
În orice țară civilizată oamenii încearcă să-și menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alții în forme duse aproape până la caricatură. Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbești si spui: „We agree to disagree” („am căzut de acord că nu suntem de acord”). Când cineva te calcă pe picior, te grăbești să-ți ceri tu scuze. O ipocrizie blândă și surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile și satisface toate susceptibilitatile. Această ipocrizie poartă numele de politețe și e esențială pentru fluidizarea substanței sociale. Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv, așa. Pentru că la noi, când ești bun, ești călcat în picioare.
Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Își iubește meseria și își propune să fie cât mai draguță si mai serviabilă cu clienții. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va șterge însă curând de pe față după ce vreo cinci-șase inși îi vor trata câte-o bădărănie sau vor începe sa urle la ea, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate șansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră și scârbită, care te repede de nu te vezi.
Bădăranii de care am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naștere. Și ei sunt bieții oameni la care s-a urlat și care-au fost umiliți de când se știu. Au devenit scârbosi pentru că au simțit pe pielea lor că nu ține să fii drăguț cu ceilalți. Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. În armată, soldații sunt extrem de chinuiți „în perioadă” de sergenții lor. Când ajung ei înșiși sergenți, îi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir. Și tot așa, în toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii sunt propriii călăi și propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.
Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere și atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Firește, ne-au împins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezrădăcinate și aduse în ghetourile marilor orașe. Pot fi și alte explicații obiective.
Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest cinism social. Înrăiți de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufnește atunci în insultă și obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru și, exhibitioniști ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele și noii îmbogățiți. Ascensiunea (sau doar supraviețuirea) noastră socială e marele premiu câștigat cu prețul mitocăniei. Iar cercul acestei nevroze naționale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă și cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată.”

Cam asta ne așteaptă, dacă nu cumva s-a și întâmplat cât timp am fost plecați. Cine nu a simțit vreodată un gram de mizantropie stă foarte bine la capitolul ipocrizie.
Ceea ce e mai trist este că oamenii buni, autentici, se pierd printre rebuturi, și nu invers. Dar suntem nevoiți să trăim și să facem slalom printre maimuțe. O penurie de suflet și o sărăcie de minte, o pată versatilă care se întinde, dusă de apele timpului, în contra bunei credințe și a bunului simț.
Quo vadis, homine? (pentru generațiile care nu vor mai studia latină, în traducere liberă: Încotro te îndrepți, omule?)
Damian Spiridon spune așa: „O interioritate precară, neputința cronică de-a iubi, absența marilor emoții, narcisismul hedonist compulsiv, vanitatea și setea de glorie deșartă, toate astea înseamnă de fapt suflete mutilate, suflete care agonizează în carcase humanoide în milioane și milioane de exemplare.

O plictiseală atroce macină aceste suflete precare, o neputință cronică de-a escamota această limită mortificantă înscrisă în gena lor ultimă. Ei nu cred în nimic altceva decât într-un confort tot mai diversificat al propriei carcase găunoase. Și mai cred în Mamona, zeul mască, acea figură contrafăcută, ipocrită, care le conferă un „loc” în lume.

Acesta e omul nou la care se lucrează. Un om fără amintiri, fără rădăcini, fără memoria marilor arhetipuri. De fapt un homununcul vârât într-o mare conexiune controlată, într-o lume complet „dezvrăjită”.
Genul ălă care crede că dragostea e o reacție chimică în creier, care se poate stimula cu instrumente potrivite, cum credeau unii enciclopediști din secolul al XVIII- a, când „spiritul științific” a făcut prăpăd. Un gând nerezonabil”.

Și atunci ce ar fi de făcut? Să ne întoarcem la lucruri simple, de care să ținem cu dinții, gândindu-ne că poate, mai curând decât ne putem aștepta, vom deveni un popor barbar, care -și va fi uitat istoria, înlocuind-o cu un prezent degenerat. 

10 sfaturi de viață de la Nicolae Steinhardt:

1. Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși.
2. Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine.
3. Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați.
4. Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.
5. Elementara deșteptăciune e o îndatorire.
6. Biruința nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.
7. Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.
8. În viața noastră nu există profesori mai severi decât viciile și incapacitățile noastre.
9. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.
10. Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea.

Gândiți-vă bine! „Curajul e taina finală”, spunea monahul de la Rohia, și dacă am gafat cu generația aceasta, poate că mai e timp să ne redresăm. Cum? Numai prin cultură! Investind în școală, în cărți, în studiu! În meserii care să ne ajute să ieșim la liman. De ce nu, în agricultură, pentru că în curând ne vor mânca alimentele pe care le îngurgităm. Vi se pare un scenariu apocaliptic? Și dacă e o previziune?