Motto: Ce vrea cultura? Să înțeleagă infinitul… (Umberto Eco)

Piemontul, așezat între granițele pământene ale Franței și ale Elveției, e teritoriul acela în care o mână divină a așezat toate formele de relief, în proporțiile lor magnifice: vârfurile cele mai înalte ale Alpilor, odihnind pe crestele lor un cer extatic, câmpiile pe care fluviul Pad le risipește cu generozitate printre colinele sculptate de apele miticei Mări Tetis, lacurile netezind în undele lor tăcute o istorie fascinantă, turnată în crenelurile vestitelor catedrale și biserici, dar și în interiorul mănăstirilor, palatelor și al vilelor burgheze.

Un dar de la Dumnezeu oferit însoritei Italii, care la rândul ei dă umanității unul dintre exemplarele ei cele mai reușite: aici se naște Umberto Eco (5 ianuarie 1932 –  19 februarie 2016), una dintre cele mai sclipitoare minți ale vremurilor contemporane, care va duce peste veacuri faima țării sale, ca o misiune asumată din anii fragezi ai copilăriei: „Cel mai persistent gând al meu era: Când voi fi mare, voi deveni soldat. Şi acum, când ascult la radio numeroasele fapte eroice ale soldaţilor noştri, această dorinţă a devenit şi mai mare în inima mea şi nici o forţă omenească nu mi-o poate izgoni. Da! Voi fi soldat, voi lupta, şi când Italia o doreşte, voi muri pentru noua, eroica, sfânta sa cultură, care va aduce prosperitate în lume şi care din dorinţa lui Dumnezeu s-a materializat în Italia.”

Umberto Eco (Photo credit: thelitquest.blogspot.com)

La zece ani, intuindu-și resursele native de inteligență și sensibilitate, el își va croi acest drum, demonstrând întregii lumi că numele său – probabil un acronim pentru ex caelis oblatus (Latină: un cadou din cer), atribuit bunicului său (care a fost orfan) de un funcționar de stat – va putea aminti oamenilor faptul că adevărata esență a vieții este cunoașterea, pentru că numai înzestrarea spirituală este capabilă să ofere suportul evoluției umane. „Trăim pentru cărți. Misiune dulce în această lume dominată de dezordine și decădere”: aceasta este legea nescrisă a celui care, printr-o intuiție exemplară a lucrurilor ascunse vederii profane – dar posibil de accesat prin revelație și inițiere – a devenit un simbol al spiritualității italiene, indispensabil din conştiinţa de zi cu zi a contemporanilor săi, dar şi din cea a publicului din întreaga lume.

Opera magna

Opera sa exprimă idealul umanist al scriitorului complet, cu posibilitatea de a se mișca liber în toate domeniile umanioarelor, în care excelează cu aceeași măsură: literatură – în care se afirmă printr-un stil cu totul aparte datorită substratului simbolistic și filozofic pe care sunt construite scenarii epice cu intrigă complexă și structură labirintică, asemănătoare misteriilor medievale (epocă de care s-a declarat iremediabil îndrăgostit: „Evul Mediu a rămas, dacă nu meseria mea, hobby-ul meu – și tentația constantă – şi îl văd în toate, transparând în lucrurile de care mă ocup, care nu par medievale şi totuşi sunt…”), romanele sale fiind adevărate parabole ale căutării adevărului și al sensului vieții ( Numele trandafirului – tradus în peste 35 de limbi şi ecranizat de Jean-Jacques Annaud în 1986,  Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri, Cimitirul din Praga – ca să amintim numai capodoperele), estetică, domeniu în care se remarcă prin originalitatea perspectivelor de interpretare (Opera deschisă, Limitele interpretării, epocalele Istoria Frumosului și replica ei Istoria Urâtului – dovada unei capacități extraordinare de a sintetiza fenomenul artistic în toată complexitatea sa), studiile de semiotică prin care este recunoscut la nivel mondial drept „părintele semioticii interpretative”, bogata colecție eseistică și memorialistică,  cărțile pentru copii, completează o activitate didactică excepțională, concretizată în anii de profesorat la Școala Superioare de Studii Umaniste,  la Universitatea din Bologna și aceea de membru onorific al colegiului Kellogg al Universității din Oxford.

Într-un cuvânt, o personalitate aptă să întruchipeze idealul cultural atât de înalt al unei civilizații care a construit cel mai de seamă panteon umanist european, un spiritus rector modern, care a reușit, grație temperamentului său impregnat de vitalitate, caracterului puternic, unei capacități intelectuale strălucitoare, nelipsită de tușe reconfortante de umor fin care i-au sporit charisma și prin care a cucerit admirația publicului din întreaga lume, să devină imaginea Italiei de astăzi, care adună în efigia ei culturală secole întregi de spiritualitate autentică.

”Opera Aperta”

Umberto Eco a fost un gânditor remarcabil, a cărui operă acoperă o gamă largă de subiecte. În calitate de semiotician, el s-a ocupat de studiul semnelor și simbolurilor, fiind interesat de modul în care înțelegem și interpretăm semnele și textele din jurul nostru. Ca autor, romanele sale sunt dense, erudite și pline de referințe culturale și istorice, demonstrând abilitatea sa de a îmbina teoria literară cu narativa captivantă.

„Opera Aperta” (în traducere, „Opera Deschisă”) este o lucrare care explorează ideea de artă deschisă și opera de artă în proces. Eco argumentează că operele de artă sunt deschise la multiple interpretări și că semnificația lor nu este fixă, ci se schimbă în funcție de percepția și interpretarea fiecărui spectator sau cititor. Această idee a fost influentă în teoria literaturii, artă și muzică, sugerând că operele de artă nu sunt obiecte statice cu înțelesuri definite, ci entități dinamice, participative și interactive. Una dintre ideile centrale din „Opera Aperta” este că receptorul (cititorul, spectatorul, ascultătorul) joacă un rol activ în crearea semnificației unei opere de artă. Eco sugerează că actul de interpretare implică o participare creativă din partea receptorului, care completează și „finalizează” opera prin propriile interpretări. Ideile lui Eco din „Opera Aperta” sunt influențate de teoriile structuraliste și post-structuraliste, care analizează modul în care structurile și sistemele de semne influențează înțelegerea și interpretarea. Eco aplică aceste concepte la artă și literatură, sugerând că semnificația este generată prin relațiile dintre elementele unei opere, mai degrabă decât fiind un atribut fix al acesteia.

De asemenea, Eco introduce noțiunea că operele de artă nu sunt entități statice, ci procese dinamice. Această idee subliniază faptul că o operă de artă evoluează în timp, nu doar prin diferitele interpretări ale publicului, ci și în contextul schimbărilor culturale și istorice.

Conceptul de „opere în mișcare” (opere in movimento) subliniază capacitatea operei de artă de a evolua și de a se schimba în timp. Acesta a fost un pas semnificativ în gândirea postmodernă, în care textul (sau opera de artă) nu este văzut ca având un sens unic sau autoritar, ci este deschis la o gamă de interpretări bazate pe contextul cultural, experiența personală și perspectiva individuală a fiecărui receptor.

Impactul și relevanța

„Opera Aperta” a avut un impact profund asupra studiilor culturale, criticii literare și filozofiei artei, influențând generații de teoreticieni, critici și artiști. Conceptele sale au fost aplicate nu doar în literatură, ci și în analiza artei vizuale, muzicii și chiar a noilor media. Ideea de artă deschisă a încurajat interpretările creative și a validat experiența personală ca parte integrantă a înțelegerii artei.

twitter.com

Umberto Eco (pinterest.com)

Eco spunea, în romanul Numele trandafirului, din 1980: „În faţa unei cărţi nu trebuie să ne întrebăm ce spune, ci ceea ce vrea să spună”, provocându-ne la o meditație profundă asupra straturilor nepătrunse la prima vedere ale existenței noastre, la care putem accede numai prin puterea cunoașterii – spiritul, hrănit prin lumina cărților născute din dragoste de viață autentică, poate deveni un fir al Ariadnei care să ne conducă pe drumul sinuos al căutării de sine, într-o lume amenințată de spectrul arbitrarului, al superficialității și al falselor valori. Lecția scriitorului italian se înscrie în acele îndemnuri memorabile atât de necesare actualmente, când umanitatea resimte uneori prea dureros îndepărtarea de sacru: pentru a ne recupera echilibrul, trebuie să ne reîntoarcem la acea privire senină cu care anticii deslușeau tainele Universului și îl luau în stăpânire, înțelegându-i din interior structura, complicată până la a părea imperceptibilă din exterior, dar atât de frumoasă, până la granița sublimului, odată ce te așezi în centrul ei cu puterea minții.

Viața noastră e ca o pânză de păianjen care își strălucește firele pe măsură ce e țesută de o neînsemnată creatură, ce poartă însă în ea măiestria de neîntrecut a maestrului Arhitect al lumii, înzestrat cu puterea magică de a transforma lucrarea nopții în sclipirile diurne ale unei pietre prețioase.

Și nu uita: 

  • Ura este adevărata pasiune primordială. Dragostea este situația anormală.
  • Orbit de privirea-ţi, sunt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbeşti şi fără memorie pentru că nu mă ai în minte.
  • Cred că o carte trebuie să fie judecată zece ani mai târziu, după ce ai citit-o şi recitit-o.
  • Grija de a-i mulţumi pe oameni ne face se pierdem orice înflorire spirituală.
  • Când poetul este îndrăgostit, el este incapabil să scrie poezii de dragoste. Poate să le pună pe hârtie abia atunci când îşi aduce aminte că a fost îndrăgostit.
  • Dacă oamenii îmi cumpără cărţile din vanitate, consider lucrul ăsta drept o taxă pe idioţenie.
  • Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu…

Citiți și Henri Bergson, dreptul la retrăire, un articol de aceeași autoare