„Ideea de viitor, încărcată cu o infinitate de posibilități, este mai fructuoasă decât viitorul în sine și de aceea descoperim mai mult farmec în speranță decât în posesie, în vise decât în realitate.”

Probabil că ar fi fost unul dintre cei mai străluciți filozofi ai romantismului, mai ales că a cochetat și cu domeniul sensibil al literaturii, câștigând Premiul Nobel în 1928… a avut o intuiție mai degrabă artistică, sau cel puțin ea s-a dovedit fertilă pentru scriitori, oferindu-le terenul pentru exhibarea lucidității și a subiectivității într-o perioadă în care predomina mimesis-ul ca formă de percepție a realității. Motivația juriului: „ca recunoaștere a ideilor sale bogate și vitalizante și a abilităților strălucite cu care au fost prezentate„.

Temperament de catifea,  Henri Bergson (18.10.1859 – 04.01.1941) a simțit cu finețe datele unei altfel de realități decât aceea în care își duc existența cei mai mulți dintre oameni, iar această intuiție a faptelor de dincolo de granițele determinismului biologic a moștenit-o de la bogatul său tată, muzicianul cu origini polono-evreiești, Berek.

Nu curgerea implacabilă a timpului l-a interesat, aceasta era treaba ceasornicarilor sau a  fabricanților de orologii de tot felul, a fizicienilor care cuantificau în funcție de timp relativitatea lumii înconjurătoare și a întâmplărilor ei, sau a matematicienilor,  pentru care conta la calcularea distanței sau a vitezei cu care oamenii își schimbă obrăzarele… În ecuația conștiinței pe care o așezase la rang de principiu unificator al existenței umane, timpul avea alte coordonate, în care se înscriau evenimentele filtrate prin prisma intuiției care aveau capacitatea de a se transforma în reprezentări subiective, singurele autentice, de altfel. Cum se întâmpla la Marcel Proust, care-i adoptase imediat modul de a gândi și îl pusese la temelia noului roman, hrănit din meandrele subiectivității. Mai apoi la Camil Petrescu, marele emul al scriitorului francez, pentru care războiul adevărat se dădea în propria conștiință, între reprezentări subiective ale unor fantomatice gesturi pe care le interpreta în funcție de mișcătoarele sale oglinzi interioare – nu 1916, fatidic an pentru frontul românesc, ci despărțirea de Ela constituia „durata interioară”, măsurată în frământări, incertitudini, atroce suferință a suspiciunii că a fost trădat… este ceea ce descria Bergson în  Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, încercând să atragă atenția asupra forței incredibile pe care o are sinele în lupta cu valorile relative ale societății în care trăim ca într-un blestemat pat al lui Procust. Iată cum, fără a fi creat un sistem filozofic, rămânând oarecum în umbra pedantelor cursuri de istorie a disciplinei, scriitorul-filozof restructura filozofia timpului, absolutizându-l în planul interior, sediul adevăratei existențe, singura lipsită de relativități și construită prin revelații succesive, ca expresie genuină a capacității spiritului uman de a ordona lumea prin fluxul conștiinței și de a o supune, activând memoria afectivă. O victorie a spiritului asupra timpului necruțător și a propriei limite.

O lecție despre dreptul la retrăire.

„Senzaţiile simple, considerate în starea lor naturală, vor oferi şi mai puţină consistenţă. Cutare aromă, cutare parfum, m-au încîntat în vremea copilăriei, dar acum îmi repugnă. Cu toate acestea, dăm în continuare acelaşi nume senzaţiei pe care o încercăm şi vorbim ca şi cum doar gusturile noastre s-ar fi schimbat, parfumul şi aroma rămînînd în schimb identice. Solidificăm deci şi această senzaţie; şi în timp ce mobilitatea sa dobîndeşte o asemenea evidenţă încît ne este imposibil să o ignorăm, extragem această evidenţă încît ne este imposibil să o ignorăm, extragem această mobilitate pentru a-i da un nume separat şi pentru a o solidifica, la rîndul său, sub formagustului. În realitate nu există nici senzaţii identice, nici gusturi multiple. Pentru că senzaţiile şi gusturile ne apar ca lucruri doar începînd din momentul în care le izolăm şi le numim; de drept, în sufletul uman nu există decîtprogres. Trebuie să spunem că senzaţiile se modifică repetîndu-se şi, dacă ele nu apar ca schimbîndu-se de azi pe mîine, aceasta se datorează faptului că le percepem în prezent prin obiectul care le-a generat, prin cuvîntul care le traduce. Influenţa limbajului asupra senzaţiilor este mult mai profundă decît se crede în general.” („Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței”)

Citiți și Albert Camus, rebelul filozofiei, de Miruna Maria Miron…