Participarea
Participarea lui Lucian Blaga, însoţit de fratele său, Lionel, la Alba-Iulia, pe data de 1 Decembrie 1918, este evocată în opera sa postumă, ”Hronicul şi cântecul vârstelor”, scrisă în 1946 şi tipărită în 1965.
”Pentru marea, istorica Adunare Naţională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mamă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineaţa zilei de 1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi) (…) pe jos şi cu căruţele. Am renunţat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decat 16 km.
Era o dimineaţă rece, de iarnă.

Era o dimineaţă rece, de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale.

Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealălaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun dupa tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite…
– Uite, îi spun lui Lionel: aşa – prin ger şi zăpada – se retrăgea pe vremuri Napoleon.
La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa ca voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul.
Era o roire de necrezut.

Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei.

Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună.

Seara,
Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsura la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să participăm, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului.  Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.
Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele.
– Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir…
Când dam să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil:
‘Trăiască România dodoloaţă!’ ”
Hronicul și cântecul vârstelor – fragment
Lucian Blaga

Citește și despre Amintirile lui Lucian Blaga