Ușor osteniți, am urcat agale treptele până la etajul întâi. Pășind în holul apartamentului care se deschidea larg și primitor, m-am simțit ca acasă. Un sentiment de familiaritate, de firesc aproape înspăimântător, pe care nu îl mai trăisem până atunci. Ca atunci când te întorci după un drum lung și, închizând ușa căminului în urma ta, te simți în siguranță. Eram ultima piesă din puzzle și mă potriveam perfect. Mi-am lăsat poșeta pe podea, mi-am descălțat sandalele și, făcând piruete pe vârful degetelor, ca o balerină grațioasă, l-am luat pe Victor la dans prin încăperile apartamentului.
– Sunt atât de fericită, Victor! Și, uite, am învățat să dansez!
Victor mi-a luat capul în mâini și, privindu-mă fix, mi-a spus:
– Te iubesc, femeie! Îmi iese inima din piept, așa te iubesc! Dacă ai să mi te scurgi printre degete și n-ai să mai fii a mea într-o zi, nu știu ce am să mă fac. Nu te oblig cu nimic când îți spun treaba asta, doar vreau să știi că nu mai merge nimic fără tine. Ești în toate. Știi, noaptea când nu pot să dorm, rescriu toate rețetele și te adaug, ingredientul secret. Te iubesc așa de tare că nici nu știu dacă aș putea să mai țin bistro-ul după plecarea ta, dacă s-ar întâmpla vreodată. S-ar nărui și bistroul și tot.
– N-ai să mă lași să plec vreodată, nu-i așa? Și dacă voi vrea să fug de tine, cuprinsă de vreo nebunie, ai să mă ții lângă tine, îmi promiți?
– Îți promit.
Gurile n-au mai avut răbdare să-și mai vorbească. Te iubesc ul meu n-a mai avut vreme să fie rostit căci s-a transformat într-un sărut lacom. Aproape că-i striveam buzele sub apăsarea gurii. Trebuia să încetăm în seara aceea să mai fim doi, eu și el, și să devenim noi, un singur nucleu, o singura ființă.
Sufletele noastre o luaseră înaintea trupurilor și se acordaseră. Păreau gata de marele recital al vieții noastre în doi. Trupurile fremătau de emoția primei întâlniri. Catifeaua pielii se înfierbânta cu fiecare sărutare primită. Inimile dădeau să spargă coșul pieptului. Gurile și mâinile erau în delir. S-ar fi grăbit să cuprindă deodată tot trupul celuilalt, dar ar fi și zăbovit pe fiecare centimetru de piele s-o dezmierde cum se cuvine și să-și întipărească bine parfumul, gustul, finețea.
După ce trupurile și-au urat Bun venit și au deslușit misterul reciproc, văpaia sângelui s-a mai domolit. Atunci, cuprinși într-o îmbrățișare strânsă, ne-am găsit cadența perfectă a pașilor de vals. Trupurile și-au găsit din seara aceea armonia și au rămas nedespărțite. Se căutau mereu, fie pentru o sărutare furată într-o zi aglomerată, fie pentru o întâlnire prelungă, în zori, a gurilor ce își duseseră dorul peste noapte. Fie pentru voluptatea dansului erotic din miez de noapte când carnea se înfierbânta sub săruturile apăsate, aproape mușcate ale gurilor lacome.
– Și eu te iubesc, Victore, i-am șoptit la ureche spre dimineață. N-am să plec. Mi-e bine. E ca acasă. Tu să nu mă izgonești vreodată. Și dacă ai s-o faci, tot n-am să plec. Am să-ți bag mințile în cap și-am să rămân. Și dacă tot ai să mă dai afară, am să mă sfâșii în bucăți.
– Ești acasă, Smarando. Și m-a tras la pieptul lui, ca pe un pui de pisică ce trebuie ocrotit.
Victor era tot ce aveam nevoie și încă ceva peste. Tot ce visasem și îmi închipuisem despre bărbatul cu care să îmi fac viața în doi. Uneori aveam senzația că toate gândurile, dorințele și închipuirile mele se ordonaseră într-o carte de povești care mai apoi se transformase în realitate. Nu îmi venea să cred că fiecare clipă din ce trăiam de când îl cunoscusem pe el corespundea cu așteptările și planurile mele despre iubire, cuplu și viața cu un bărbat. Am trăit rând pe rând fiecare vis, făurit cu grijă și minuțiozitate încă din liceu. Trăiam relația perfectă. Îmi trăiam visul cu ochii, exact așa cum mi-l clădisem în imaginație în atâția ani de așteptare. Era perfect.
(fragment din romanul în lucru „Ziua Fericirii”)
Citește și Trebuia să-mi trăiesc perfecțiunea normalului alături de el
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
Comments: no replies