Trebuia să-mi trăiesc perfecțiunea normalului alături de el
Eu și Victor formam deja un soi de cuplu magic de care se minunau toți cunoscuții. Toată lumea era de acord, la unison, că ne stă foarte bine împreună, că suntem așa de frumoși și că neapărat trebuie sa ne luăm și să facem și niște copii cel puțin la fel de frumoși ca noi.
Adevărul este că Victor era un bărbat extrem de atrăgător. Îl descopeream cu fiecare zi petrecută împreună. În unele dimineți reușeam să mă trezesc înaintea lui. Din pricina fluturilor pe care îi purtam în capul pieptului din prima noapte în care venisem acasă. Reușeam să le domolesc zborul peste noapte, dar spre dimineață apropierea de carnea caldă și respirația cu aromă de trufe a iubitului meu reaprindeau văpaia în aripile fluturilor buclucași.
În astfel de dimineți, îl priveam pe Victor cum doarme liniștit, ca un prunc. Fruntea înaltă îi era senină, fără nicio cută. Gura cu buzele ei generoase visa duios, probabil la un nou fel de mâncare pentru meniul bistroului, judecând după zâmbetul ștrengar pe care îl schița în somn. Avea un trup bine clădit, puternic. În brațele lui mă simțeam ca o copilă. Eram în siguranță.
Uneori, când aveam un coșmar în toiul nopții, mă trezeam cu inima în galop, îl căutam și îmi încovoiam mâinile și picioarele în jurul trupului său. Ca și cum m-ar fi putut apăra astfel de urâțenia demonilor care-mi bântuiau somnul. Mă linișteam ca prin minune, simțindu-i bătăile liniștite ale inimii. În scurt timp, pulsul se acorda la pulsul lui. Și adormeam din nou, cu somn îngeresc până dimineața când se trezeau fluturii.
Victor mă iubea indispensabil. Aproape nebunește.
Victor mă iubea indispensabil. Aproape nebunește. Dar nu era nimic divin în dragostea lui. Era o iubire frumoasă, ca la carte, cu pasiune, cu fluturi. Era liniște. Nu se auzeau cântece de heruvimi. Nu se zăreau aripi de îngeri. Nici urmă de Rai. Dumnezeu era, dar undeva în fundal. Ne privea cum ne trăim visele, normalul mult râvnit. Pământescul. Nu era cu noi, parte din noi. Eram atunci prea fericită că găsisem normalul, prea ocupată să-l iubesc pe Victor, bărbatul normal al visurilor mele, încât n-am avut răgaz să văd stolurile de îngeri cum se depărtează, cu lacrimi în ochi și aripi sângerânde.
Simțeam uneori, în miez de noapte, cu capul pe umărul lui Victor, că liniștea care se așternea peste noi era doar liniște. Că lipsește ceva, dar nu știam ce. Stelele erau la locul lor pe cer, greierii dădeau concertul de fiecare seară, adierea răcoroasă mângâia diafan coroanele copacilor care ne țineau de urât la fereastră. Luna, cu toanele ei, veghea neclintită și rece.
Până să văd din nou cu ochii minții, a trebuit să fiu oarbă
Târziu au început să-mi lipsească vocile acordate perfect ale heruvimilor pe care doar Sergiu mi le revelase. Dar până să mă cuprindă un dor fioros, până să-mi sângereze timpanele de atâta liniște surdă, până să tânjesc după zborul îngerilor și până să mă sufoc de dorul divinului în preajma-mi, trebuia să-mi trăiesc perfecțiunea normalului alături de Victor.
Până să văd din nou cu ochii minții, a trebuit să fiu oarbă. Fericită, dar complet oarbă. Am crezut pentru câțiva ani că stomacul dăduse cel mai mare rateu din istorie. Cum să fi crezut că Sergiu e iubirea vieții mele, că el e fericirea mea? Cum să fie așa când e atât de bine, de perfect, de ușor cu Victor? Cum să fie fericirea ceva greu? Ce nebunie! Fericirea e ceva frumos, deci nu poate fi și greu în același timp. Ar fi un nonsens. Stomacul tău e analfabet, Smaranda. Stai jos, nota doi!
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
