Am fost întrebată cum voi sărbători astăzi. Răspunsul a venit ușor, pentru că-i ceea ce simt de-o lungă vreme.
Mă trăiesc niște puternice sentimente de …pierdere, de ceva care a plecat, ca atunci când stai, transpirat și dezamăgit, cu bagajele împrăștiate pe-un peron afumat, uitându-te înfrânt după trenul pierdut. Când e aniversare, ar trebui să dai pe dinafară, spumant și gălăgios, plin de atâta cuvânt de apreciere și entuziasm.
Demult nu mai e așa. Noi, la 1 Decembrie (și nu numai!), bocim, oameni buni! Bocim, după toată regula obiceiului străvechi, cu nuanțe noi, postmoderniste și încâlcite în curente nedefinite. Ne plângem țara, o jelim cu batic cernit și ie fărâmată, pe-un drum către înjos. Ne plângem pe noi și-a noastră existență.
E ca-n dimineața când Catrina Moromete a înțeles, singura dintre Moromeții care umpleau aerul prea-dimineții cu întrebări, în timp ce salcâmul se prăbușea la picioarele lor, de ce se taie axul lumii. Întrebarea ei retorică, aducea lumină și avea și răspunsul în coadă. „În fundul grădinii mama se uita mereu la golul din care fusese smuls salcâmul. Atât de rău stăteau?”
Realitatea nu îmi permite să decupez stegulețe, să colorez tricolor și să astup găuri. Găurile sunt reale. Și-s peste tot: găurile copacilor uciși, găuri de la detonări aurite, găuri după demolări și părăsiri, găuri după plecări fără întoarceri, găuri după trădări umilitoare, găuri după pierderea sentimentului de aparținere, găuri rușinoase în toate punctele cardinale. Găuri în inima și zvâcul unui neam care se autosabotează, își taie propria burtă într-o încercare iluzorie de-a ieși la lumină.
Suntem un Iona colectiv, care comunică de dragul de a umple spațiul. Ni s-a făcut urât că prea am rămas golași fără minunile care făureau o țară. Ciudat sau nu, încep să cred că vorbim doar metaforic, că am reușit să ne restructuram doar pe ceea ce condamna Maiorescu acum ani mulți, teoria formelor fără fond, sau într-o nepretențioasă exprimare:” Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!”
Cândva ne-a fost mai bine, ori avem noi latura de-a slăvi trecutul în culori uimitoare?! Poleim și divinizăm doar pentru că n-avem capacitatea să ne luăm echipamentul de salvare și să trecem la trai?! Ce așteptăm, măi oameni dragi?! Cum se poate să tot stăm cu ochii plecați și să repetăm că o singură floare nu aduce primăvara, când noi, nici măcar nu îngrijim floarea din lăuntrul nostru?!
De ce ne tot cernim când e ziua țării, ziua mea, și-a ta, în loc să începem astăzi și acum să ne asumăm, să schimbăm, să luăm?! Da, ne-am tăiat copacii, dar mai sunt rădăcini în pământ!
Da, ne-am vândut comorile, dar zvâcnesc în adâncuri altele! Da, am exportat materia cenușie pentru a curăța toaletele altora, dar sunt atâția copilași desculți care mai pot saluta Blajul, precum băietul care cutreiera desculț păduri! Da, ne-am oprit fotosinteza în orașe aglomerate, dar când pășești prin munții-mamă, toate văile strigă de dor!! Clocotesc izvoare întru țâșnire și tu-ți duci țara către groapă?!
Da, am ajuns rău și-n dimineața friguroasă salcâmul se zvârcolește ca un animal ucis, dar în lumina golului, există posibilitatea reașezării lucrurilor la locurile lor.
Mătur bătătura, pun ceaunul pentru galbena mămăliga, sparg ceapa-n merindarul țesut de buna mea dragă cu suveică-n patru ițe, mă-nchin cu mulțumire și mă apuc de lucru. Am de sădit, de adunat gunoaie, de sortat ce-i de ținut, ori de îngropat, de învățat alfabetul și îndrumat mânuțe pentru a-l obloji pe răzvrătitul R, pentru ca apoi, la final de zi, să scriu, cu litere de-o șchioapă: ROMÂNIA!
Citiţi şi despre Sfântul Andrei.
