Petre Țuțea: „Prefer să mor în închisoare decât să atac un amic sacru şi ilustru!”

Să citim:

Dragă Emile,

Te rog să crezi în nestrămutata mea prietenie. Vorbesc mereu tinerei generaţii despre tine, în această vorbire împletindu-se admiraţia nelimitată pentru strălucirea ta, cu dragostea fraternă. Mi-aduc aminte de o întâmplare din închisoare. Mi s-a cerut să te atac în scris, acest lucru având o deosebită importanţă la eliberarea mea. Am refuzat în aceşti termeni: prefer să mor în închisoare decât să atac un amic sacru şi ilustru!

Am gândit şi simţit ca tine de-a lungul vieţii mele. Deosebirea dintre mine şi tine a constat în refuzul meu de a practica sinceritatea totală, fiindcă am vrut să devin legiuitor şi să mă bucur de admiraţia mulţimii stupide. Am procedat ca acei cabotini care cerşesc aplauze la galerie.

Sunt trist şi neconsolat. Drama fără ieşire a timpului nostru se cheamă democratizare. A fost lichidată barbaria. Cirezile din stepa rusească s-au îmbolnăvit de iluminism. Ele aspiră să citească algebric fulgerele. Au poftă să negocieze, nu să distrugă. Şiretenie primitivă convertită în mesianism. Ce greaţă! Ce frumos ar arăta şi ce regenerator ar fi un cuceritor de tipul unui Gengis-Khan, care ar intra în oraşele din occident şi, după fiecare ispravă în stilul lui, s-ar retrage în bivuac.

Emil Cioran și Petre Țuțea (Foto credit: pinterest.com)

Tu eşti singura imagine pură în memoria mea, aşa de încărcată de erori, de neputinţe şi de înfrângeri. Cea mai sinistră înfrângere a fost fructul amar al unei confuzii, căreia i-a căzut victimă şi gloriosul bătrân luliu Maniu: am confundat negustorul occidental şi pe cel american cu cavalerul de spadă, deşi am ştiut teoretic că acest negustor a înlocuit onoarea cu creditul.

Ciorchinile de erori din memoria mea mă otrăvesc cu regrete inutile. Trecutul încărcat de impurităţi, de neputinţe şi de eşecuri, şi viitorul purtător de moarte, mi-au revelat un lucru: venim de nicăieri şi mergem spre nicăieri. Totuşi, n-am reuşit să mă detaşez de murdăria acestei lumi, care în fond nu reprezintă nimic. Aş vrea să te mai văd o dată, înainte de a muri. Într-un pustiu, nu în occidentul în care trăieşti tu, fiindcă pute a hoit.

Am o rugăminte: să-mi trimiţi prin amabilul aducător al acestei scrisori un pachet cu tot ce-ai scris în Franţa. Tu ştii că eu sânt un cititor serios, în rest, oboseală şi dezgust. Sau cum spune inspirat în “melancolia” lui poetul lacrimogen:

Asta e tot ce-mi rămâne:

Silă de ziua de azi

Şi teamă de ziua de mâine”

Cu aceeaşi dragoste şi cu nestrămutată prietenie,

Petre Ţutea

(Bucureşti, 7 iulie 1974)

Să interpretăm:

Scrisoarea amicală adresată de Petre Țuțea lui Emil Cioran,  marele nostru filozof existențialist născut la Rășinari și confrate de generație interbelică universitară, e un exercițiu sublim de admirație, pentru că te aduce, din postura unui cititor care vine din universul lui de peste ani, fărămițat și el de probleme imanente, la aceeași masă a deznădejdii exprimate fără echivoc, fără prețiozități stilistice. Emoția se petrifică în fiecare cuvânt, pentru că celălalt îi e cunoscut atât de bine încât nici nu are nevoie de subterfugii stilistico-semantice. Un fel de testament al autenticității se desfășoară în fața ochilor, crud ca o pânză de păianjen prin care nevinovata muscă își presimte sfârșitul, pe măsură ce ața timpului o sugrumă încetul cu încetul.

Trecutul e neistovit în a produce amintiri dureroase, accentuate de o conștiință a inutilității jertfei de sine – care, de altfel, l-a însoțit pe Țuțea permanent, iar prezentul e degenerat până la putrefacție, dezvelind moartea sensului vieții. În apropierea ei, dorul de cineva drag, cu care ai împărtășit idei valoroase, te face mai crâncen lucid, dându-ți puterea de a sfida necunoscutul și pieiciunea.

Prietenia adevărată rămâne ultima ancoră în naufragiul propriei ființe, istovită de rătăciri pe o mare fără sens.

Un sentiment acut al nepotrivirii cu lumea asta meschină, lipsită de cârmă și valoare, răzbate din spatele fiecărui cuvânt, aducând cu sine o revelație: cartea, da, ea e singura care unește spiritele abrutizate de disconfortul existențail, ea e timpul călător prin care poți răzbate până la cel de-o seamă, ea are funcție taumaturgică și soteriologică. 

Poate că ar fi fost interesant să-i revedem acum, la un veac după ce scârba de occident își va fi produs efectele și se va fi estompat odată cu trecerea timpului. După atâta democrației, ar fi fost interesantă o discuție amicală sau prin corespondență cu cele două spirite care au reprezentat cea mai ilustră epocă intelectuală din istoria culturală modernă a României. Oare cum vor fi găsit ei starea de astăzi a națiunii? Ce sentimente le-ar fi trezit felul de a fi al nostru, astăzi, în perioada aceasta de frământări de tot felul?

Unde ar mai fi de găsit salvarea, oameni buni?

Citiți și despre Petre Țuțea