La 26 decembrie 1962, la nici 42 de ani, se stingea ”cel mai frumos din orașul acesta” – Radu Stanca.

Tragedia e documentată de fratele său, Horia Stanca, în memoriile apărute în anul 1994:

,,Din cele spuse răzleț mai târziu, când se mai liniștise, ultimele clipe ale lui Radu au fost de un dramatism pe care nu-l putuse înfrânge nici el (Octavian Stanca, celălalt frate) povestind și noi ascultându-l.

Radu i-a cerut să-mi comunice mesajul pentru Barbu, fiul său. Apoi a dorit să rămână cu Doti câteva clipe, căreia, printre altele i-ar fi spus:

<<Se întâmplă acum un eveniment pe care nu-l vom mai putea comenta, cum le-am comentat pe toate de când suntem împreună>>.

Rămas apoi iarăși cu Tavi, a avut un moment în care revenindu-i puterile și-a mărturisit dorința:

<< Aș vrea să rămân lucid în clipa supremă, să văd ce se petrece dincolo!>>

Cu un efort uimitor a căutat apoi să se ridice din pat și, pentru că l-au părăsit ultimele puteri, s-a prăbușit înapoi și s-a stins din viață.”

din Cronologie – Volumul ,,111 cele mai frumoase poezii”

Doti

Dă-mi la o parte vălul și privește!
Ești primul muritor care mă vezi.
Te-ai furișat în templul meu hoțește
Și-acum, ajuns aici, cunoști și crezi.

Mă socoteai iluzie abstractă,
Sămânță din străvechiul Amon-ra,
Și-azi când mă pipăi simți cum se contractă,
În trupul meu de piatră, inima.

Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală!
Și lasă-ți palma aspră și pe sâni!
Așa cum stau aici, aproape goală,
Sunt mai frumoasă ca un imn păgân.

O pulbere de-argint mă împresoară
Și raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi.
Tăcerea care-acum te înfioară
E sângele ce-mi susură prin trunchi.

Când ochii mi-s închiși, ciulesc urechea,
Iar, când o-nchid pe ea, din ochi pândesc.
Bagă de seamă! Inima, străvechea,
Ca pe-un etern semnal mi-o urmăresc!

Străinule, intră aici hoțește!
Hoinarule, căzut în mreaja mea!
Ia-mi palma desfăcută și citește:
Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!

Doti și Radu Stanca împreună cu fiul lor, Barbu

Citește și Nu mai cunosc nimic altceva decât chipul tău