Înstrăinarea este un traumă a sufletului, un proces tăcut, perfid, avid, arid. Precum o avalanşă iminentă, adună pe nesimţite ninsori de frustrări, deziluzii, trădări, neîmpliniri, negăsiri… şi te trezeşti cum, dintr-o dată, drumul dintre două suflete dispare sub vuietul de avalanşă, lăsându-te lipsit de repere şi prea obosit să mai poţi înţelege ceva. Nava fără balast e azvârlită de toate vânturile mărilor, sufletul fără motivaţie, compasiune, devotament, credinţă şi iubire mărturisită se transformă pur şi simplu într-o sperietoare de ciori.
Priveşte cum un cârd de ciori sfâşie liniştea unui oraş, dacă se hotărăsc să se aciuiască printre copacii săi – aşa şi cu gândurile tale, muguri ai mâniei şi ai neîmplinirilor, se transformă într-o pădure de mangrove, umbrindu-ţi mintea şi acoperind sunetul sufletului.
Între „a vrea” si „a nu putea” și „a putea” dar „a nu vrea”, e o mare diferență – suntem cu toții conectati precum neuronii unui matrix universal, sinapsele fiind cele care dau valoare neuronilor sub care existăm ca simpli indivizi. Fără nerv, voință, dorință, determinare, coeziune, apartenență, asumare, viziune și bune intentii „consumate” ardent până la capăt, ♥ devine doar un „zbor deasupra unui cuib de cuci”, aflată sub influența barbituricelor civilizației și a intereselor singulare.
Sunt zile din viața ta când nu te regăsești, când diminețile îți par lipsite de motivații și fără promisiuni care să te inspire. Și atunci faci ce faci și-ți repornești motoarele, alungi sirenele nopții și dai binețe unei noi și minunate bucăți de viață.
Ce faci când nu iese soarele pe ulița ta?
Te reinventezi, aduci trecutul în fața ta și-l privești cu alți ochi, eliberându-te de el, reclădești castele în Spania, aduci ofrande zeilor, iubești și te dăruiesti timpului sub flamura căruia exiști, adulmeci răsăriturile cu zâmbetul pe buze, și adormi cu inima plină de fiecare pas pe care l-ai făcut, șoptesti dragostele tale în nemăsurate arii amețitoare, nu te oprești din drum și nu-i îngădui oboselii să-ți frângă spiritul, trasezi linii imaginare spre delimitarea binelui de rău și nu âîncetezi NICIODATĂ să speri viselor, poveștile sunt și există doar dacă suntem sinceri până la capăt cu noi înșine și dovedim că suntem vii cu adevărat!
COMPROMISUL… din păcate, greu trăim fără a „negocia” cu viaţa!
Eu, unul, îmi recunosc nevoile şi dorinţele pe care vreau să le transform din vise în realitate, asumându-mi micile/marile deliberări. Adesea însă, timpul nu ne este aliat, decât prin prisma speranţei rezolvării piedicilor, fără însă să alegem trădările cu tot dinadinsul sau fuga de răspundere, evaluând mai mereu ce suntem, ce am visat să fim şi mai ales, ce am putea să devenim. Mă ştiu ca un burete, sug viaţa ca după o arşiţă, automat căutând apoi calea de a da înapoi din preaplinul propriu. Ceea ce contează – principiile, visele, oamenii dragi, istorii „folosite” la fundația propriului destin – acolo mai ales trebuie să ştii cât te costă compromisurile, şi, mai ales, dacă merită să laşi timpul de capul lui chiar dacă nu vei putea vreodată cu adevărat să-l domesticeşti, fără să-l foloseşti în beneficiul tău şi al celorlalţi… alegerile ne reprezintă dar, mai ales modul în care ne dedicăm lor, poate schimba lumea în care trăim, visăm şi iubim.
Viaţa ne schimbă de multe ori felurit, „diferit” faţă de ceilalţi. Distanţa astfel creată ne face să privim spre alte zări, nemaiputând să ţinem același ritm al paşilor, mersul la relanti fiind doar un panaceu la care nu mai ştim să rezonăm… alergăm mereu să obţinem răspunsurile fiecărui răsărit, fiind incapabili să trăim asfinţiturile în paşi de vals – viaţa este formată dintr-o bucurie a trăirilor, asumare a viselor şi înmurmurare a inimii în numele dragostei!
DRAGOSTEA apare când frică de ridicol sau teamă de a fi rănit dispar precum un fum… când realizezi că uiți să-ți mai iei „hainele de vizită” în fața lui/ei, „servind” întâlnirile „cu de toate” și savurând apoi mental fiecare îmbucătură, visând cu ochii deschiși la fiecare rememorare și trezind în tine doruri, chiar dacă încă sunteți unul lângă celălalt… apare odată cu fiorul gândului ce-ți umple căușul inimii, când nu mai procesezi și dai shut-down la programul de autocontrol, când aproape că nu mai reții sensul vorbelor „citind” necuvintele și lăsând limbajul nonverbal să te infuzeze, de multe ori doar intuind și trăind pe seama sentimentelor… precum un declic, dragostea pune zăvor trecutului deschizând Edenul, apare atunci când îndrăzneșți fără să mai ții seama de consecințe, primind provocarea ei ca pe o șansă de a te redescoperi…
Și dispare când o transformi într-un plan, cu sarcini și cu termene, când neîncrederea începe să muște în încercarea de a-ți impune propriul univers, când lași experiențele trecute să se insinueze între voi, când dai jos din pod manualul micului diversionist, când pretinzi ce nu poți să oferi și vrei să obții de multe ori ce nu ai trebuință, când muzica sufletelor e înlocuită de țăcănitul tastelor ce bat plângerile cu iz penal adresate „dușmanului”, când îți negi propriile vise și uiți să trăiești pentru fi fericit… dragostea nu este necondiționată, uneori însă avem momente de „nebunie frumoasă”, când dai la o parte scenariul, iar totul este o improvizație minunată, respirând realmente tot ceea ce găsești în celălalt!
Un articol de Victor Bucur
Și am iubit. Cine nu iubește?- Victor Bucur
