Ce este stresul?
Stresul este un fenomen natural, dar uneori s-ar putea să simțim că devine prea insistent, ca un companion nepoftit. Ne urmărește în fiecare zi, practic, sau ne așteaptă cu răbdare la birou, acasă sau chiar și în parc, când ar trebui să ne relaxăm.
Acest companion nu are cele mai bune intenții! De cele mai multe ori, el se manifestă prin diverse efecte asupra sănătății noastre mentale și fizice. De la o stare constantă de neliniște până la oboseală extremă, stresul se poate considera un „invitat” nedorit. Iar dacă nu ne ocupăm de el, ne poate afecta relațiile, performanța la muncă și, puțin adesea, chiar și inocența noastră.
Păi, dacă stresul este companionul nostru, ar trebui să învățăm să ne înțelegem „prietenul”.
Arta de a nu fugi de stres. Despre eustres, distres și echilibrul fragil dintre ele
Timpul nostru nu este lipsit de stres. Dimpotrivă. Este saturat. Dar nu stresul, în sine, este dușmanul nostru. Ci confuzia profundă dintre formele lui: ceea ce ne stimulează și ceea ce ne dizolvă. Între eustres și distres se joacă una dintre cele mai subtile partide ale sănătății psihice.
Am învățat să folosim cuvântul stres ca pe o etichetă universală, un verdict al suprasolicitării. Însă Hans Selye, endocrinologul care a introdus conceptul în psihologia modernă, a fost foarte clar: stresul nu este, prin natura sa, negativ. Stresul este orice reacție a organismului la o solicitare. Poate fi distructiv (distres), dar poate fi și stimulativ, motivant, chiar creativ – eustres.
Eustresul – tensiunea care ne construiește
Eustresul este stresul bun: acea doză de presiune care ne mobilizează, ne face să fim mai concentrați, mai creativi, mai conectați la ceea ce facem. Este adrenalina dinaintea unei prezentări. Este nerăbdarea entuziastă cu care pregătești un proiect în care crezi. Este acel tip de „stres” care aduce energie, nu epuizare.
Psihologic vorbind, eustresul se produce atunci când:
– simțim că avem control parțial asupra situației
– percepem solicitarea ca fiind provocatoare, nu amenințătoare
– avem o resursă emoțională activă: sprijin, sens, motivație
În terapie cognitiv-comportamentală, acest tip de stres este cultivat prin restructurare cognitivă: cum interpretezi o situație determină tipul de stres pe care îl vei simți. Nu degeaba Victor Frankl scria: „Între stimul și răspuns există un spațiu. În acel spațiu stă puterea noastră de a alege.”
Distresul – tensiunea care macină
Distresul este stresul cronic, negativ, acela care îți golește corpul de energie și îți suprimă bucuria. Este stresul din relațiile toxice, din munca fără sens, din așteptările imposibile. Distresul apare atunci când:
– nu mai ai control asupra ceea ce ți se întâmplă
– resursele tale de adaptare sunt mai mici decât solicitarea
– nu mai există un „de ce” care să justifice efortul
Din punct de vedere fiziologic, distresul menține organismul într-o stare de alertă permanentă (hiperactivarea axei HPA), care duce la epuizare, tulburări de somn, anxietate și chiar depresie. Din punct de vedere psihanalitic, distresul e asociat cu opierdere simbolică a granițelor eului: totul devine prea mult, prea aproape, prea greu.
Cum facem diferența?
Diferența dintre eustres și distres nu e întotdeauna evidentă. Cheia e durata, intensitatea și efectul asupra sinelui. Eustresul te lasă obosit, dar împlinit. Distresul te lasă secat, vinovat, dezorientat.
Un test simplu: Când te trezești dimineața, ce simți? O agitație curioasă sau o greutate surdă?
Cum cultivăm eustresul și dezamorsăm distresul?
1. Reîncadrarea cognitivă (reframing)
Vezi provocarea ca pe o oportunitate de învățare, nu ca pe o amenințare a valorii tale.
2. Redefinirea controlului
Nu totul poate fi controlat. Dar poți controla modul în care răspunzi. Alegerea este una dintre cele mai subestimate forme de putere.
3. Ritmul firesc
Stresul devine distres când nu ne mai permitem pauze. Creierul are nevoie de alternanță: tensiune–detensionare. Eustresul iubește pauza. Distresul o disprețuiește.
4. Regăsirea sensului
Când sensul dispare, orice devine apăsător. Un profesor obosit care simte că schimbă viața unui copil va resimți efortul ca eustres. Un angajat performant într-un mediu absurd va ceda, oricât de „rezilient” ar fi.
5. Relațiile ca ancore
Distresul se cronicizează în izolare. Eustresul prinde rădăcini în comunități de sprijin. Uneori, o conversație onestă e mai terapeutică decât un curs de time management.
Teorii și teoreticieni
Christina Maslach este una dintre cele mai influente cercetătoare în domeniul burnout-ului profesional. Ea a dezvoltat împreună cu Susan E. Jackson celebrul Maslach Burnout Inventory (MBI) – cel mai utilizat instrument de evaluare a burnout-ului în psihologia organizațională. Conceptele-cheie promovate de Maslach includ cele trei dimensiuni ale burnout-ului:
-
Epuizarea emoțională
-
Depersonalizarea (cinismul față de muncă și oameni)
-
Scăderea realizării personale
Maslach subliniază că burnout-ul nu este o problemă individuală, ci un eșec structural – adică rezultatul dezechilibrului dintre persoană și mediul său de lucru, și nu doar al „lipsei de reziliență”.
Dacă Hans Selye ne-a oferit anatomia stresului, Christina Maslach ne-a oferit psihologia lui aplicată. Într-o cultură care glorifică adaptabilitatea personală și pune responsabilitatea pe individ („trebuie să înveți să gestionezi stresul”), Maslach a întors oglinda către sistem: Ce se întâmplă atunci când mediul în sine e bolnav?
Pentru Maslach, burnout-ul nu e o defecțiune personală, ci o reacție legitimă la șase dezechilibre fundamentale între individ și mediul organizațional:
Volumul de muncă – prea mult, prea continuu, fără resurse reale
Lipsa de control – absența autonomiei și a puterii de decizie
Recompense insuficiente – financiare, dar mai ales simbolice (lipsa recunoașterii)
Comunitate deteriorată – conflicte, izolare, lipsa sprijinului real
Injustiție – tratament inegal, favoritisme, lipsă de transparență
Valori contradictorii – discrepanță între ceea ce pretinde organizația și ceea ce face în realitate
Maslach susține că burnout-ul apare nu atunci când oamenii sunt slabi, ci atunci când investesc prea mult din sine într-un sistem care nu le mai reflectă valorile. De aceea, soluția nu e „să învățăm să respirăm mai adânc”, ci să refacem contractul psihologic dintre om și locul său de muncă.
Eustresul, în modelul Maslach
În viziunea ei, ceea ce noi numim eustres apare atunci când există aliniere între persoană și mediu – când volumul de muncă e provocator, dar sustenabil; când există autonomie, recunoaștere și o cultură a sensului.
Prin urmare, întrebarea-cheie nu este:
„Cum te descurci tu cu stresul?”
Ci:
„Ce fel de sistem te face să funcționezi în stres?”
În oglindă: Maslach, Frankl și umanismul pierdut
Dacă Maslach vorbește despre burnout ca simptom al dezechilibrului sistemic, Viktor Frankl vorbește despre el ca simptom al vidului de sens. Împreună, ne oferă o lecție dureroasă, dar clară:
Omul nu obosește când muncește mult,
ci când muncește mult pentru nimic.
Nu toate epuizările sunt la fel. Unele vin din prea mult efort. Altele din lipsa sensului.
Unele se tratează cu odihnă. Altele cu adevăr.
Poate că nu trebuie să devenim mai rezilienți.
Poate că trebuie, în sfârșit, să nu ne mai lăsăm reformați de sisteme deformate.
English Excerpt: The Anatomy of Stress: Between Drive and Disintegration
We often speak of stress as an enemy — a toxic byproduct of modern life. But not all stress is created equal. Some forms — like eustress — sharpen our minds, fuel our creativity, and give us a sense of purpose. Others — distress — erode our identity and leave us emotionally bankrupt.
Drawing from psychology, psychoanalysis, and Christina Maslach’s framework on burnout, this article explores the fragile boundary between the two.
Maslach reminds us: exhaustion is not a personal failure — it is often a structural wound. When effort becomes meaningless, when values are betrayed by systems, even resilience is not enough.
Sometimes healing does not mean slowing down, but reconnecting to why we ever started.
Because stress, at its core, is not just pressure — it’s a question.
And the answer is always human.