„În nopțile verii aceleia (…) se auzea mereu muzică. În grădinile lui albăstrii, bărbați și femei pluteau tremurători ca niște fluturi de noapte, înconjurați de șoapte, de șampanie, de stele.” F.S. Fitzgerald
Unde-am ajunge dacă am merge la nesfârșit? Știam răspunsul, dar mai voiam puțin vânt în pânze.
Tu unde ai vrea? Vocea ei tăia noaptea în felii, cu tot cu stele, și mi le băga în piept („vocea ei un cântec fără moarte”)…
Nu știu, sper ca drumul până acasă să dureze câteva ore!
I-am zâmbit, căutând confirmarea în ochii mari, ca doi lupi verzi în noapte. Sigur ai un turnuleț și o scară de argint până sus, la tine.
Râse cu capul ușor dat pe spate și părul i s-a adunat cumplit sub privirea mea, formând un torent de ape negre peste umeri. Ne-am oprit, m-a privit cu (mi se părea mie) o tandrețe infinită, mi-a arătat nu știu ce, poate i-am șoptit ceva…
Gândurile se desfăceau în flori de câmp în juru-i, noaptea își coborâse stelele în părul ei și prinse parfum de la pielea cu iridescență trandafirie. Mereu vine acel moment, în toate iubirile, în care simți că nu mai există întoarcere, că ai trecut „dincolo”, în care realizezi că n-o să mai fi niciodată la fel. Pentru mine a fost acea clipă. M-a privit așa cum ar trebui să-și privească orice femeie îndrăgostită iubitul.
Atunci, am luat-o în corabia din pieptul meu pentru totdeauna și am plecat împreună în necunoscut.
Simțeam că, în tot acest timp, atingerile noastre involuntare erau un limbaj tainic, unic, la fiecare pas pe care-l făceam, cu fiecare atingere a drumurilor de pământ sau a asfaltului.
Ne-am apropiat de podul peste Mureș. Soldații, sprijiniți de un camion, râdeau la glume deocheate cu fețele aprinse de jarul țigărilor și lumina galbenă a becului chior aflat la unul din capetele podului.
Lumina lunii și a stelelor nu ajungea la ei. Când am trecut pe lângă, au amuțit: nici un cuvânt, nici măcar o respirație; nu mișcau (cred că nici nu mai gândeau) privind hipnotizați la Ana mea.
Am făcut colțul la dreapta după niște blocuri care păreau rupte din Fifth Avenue (cel mai fancy cuvânt care-mi vine mereu în minte) – intrasem din nou în transă: ceva se întâmpla cu noi când atingeam asfaltul. Am recunoscut drumul spre gară. Undeva, în dreapta, se vedeau munții încărcați de lumina lunii printre plopi înalți. Era atâta liniște. S-a întors spre mine cu mâinile băgate pe jumătate în buzunarele pantalonilor, respirația ei era nefirească, ochii i se înverziră și mai tare.
Ajung imediat acasă. Ne mai vedem?
Iar eu, care nu știam dacă o să mai pot trăi fără s-o văd, fără vocea ei, fără să-i simt parfumul, i-am spus scurt și decisiv:
Hai să privim stelele!
M-am dus în mijlocul străzii și m-am întins pe spate.
Ești nebun? Te calcă masina…
La voi în oraș sunt 3 mașini, noroc cu militarii ăștia, hai, vino lângă mine!
A râs înfundat, s-a apropiat și m-a privit de sus.
Un nebun fericit! Apoi, după ce și-a dat jos ghiozdănelul de scolăriță, s-a întins lângă mine:
Să fim doi!
Ne-am întors privirile unul spre altul… După ce a trecut un infinit, dincolo de acel infinit, m-am ridicat pe cotul stâng și cu mâna dreaptă i-am atins fața. Îmi aduc aminte și acum privirea ei și mi se strânge inima.
Am sărutat-o lung și, în mintea și-n inima mea, în noapte și-n tot universul, în toate galaxiile, în multiuniversul catraliardelor de sori, de nebuloase, planete și alte pietre din cer, a început o melodie…
(Au trecut 26 de ani până s-o aud din nou. Ieri seară, adormind cu căștile – cum mi se-ntâmplă în ultimul timp – m-am trezit pe melodia nopții noastre. A fost compusă pentru noi, pentru primul nostru sărut, știu asta și-ți mulțumesc, Sophie, oricine ai fi…)
Asfaltul se încălzise brusc sub trupurile noastre, parfumul ei era peste tot în noapte, iar noi ne sărutam ca pentru sfârșitul lumii. Și așa avea să fie…
Citiți și articolul precedent, AICI.
