Sora mea vitregă

Pictură de Ron Hicks

Când trăiam în peșteri tu erai femeia vânătorului de lei
Eu eram cea care de care profitau toți
Jupuitoarea de piei

Așa a fost mereu

În epoca bronzului eram păcătoasa
care se iubea cu cine nu era voie,
împielițata
tu erai cinstita și dreapta, preacuvioasa
așa a fost mereu
erai cea care ridica prima piatra

Eu eram dusă dintr-un trib în altul,
când sclavă
când nomadă
spălam lespezile lumii cu lacrimi
nu mă potriveam niciunde,
eram ori prea senină ori prea gravă
prea limpede, prea simplă,
prea greu încercată de patimi

Tu erai cea căreia îi știa de frică o întreagă armată
eu le ungeam rănile soldaților
tu visai să dormi în cele mai fine așternuturi
eu tânjeam să dorm sub cerul liber

Chiar și atunci când am purtat hainele cele mai scumpe
și-am gustat din cele mai alese bucate
când eu eram cea care ținea sceptrul
scriam poeme languroase
tu vorbeai despre lupte nesfârșite
dezbăteai
erai mereu prinsă în toiul unui conflict
martora unei crime

În Evul Mediu săream gardul mânăstirii
să mă iubesc cu cine nu se cădea
tu ai fost cea care m-a pârât maicii starețe
mereu corectă
mereu justă
întoarsă împotriva firii

Mi-ai purtat mereu sâmbetele
mi-ai arătat cu furie calea cea dreaptă
cu obstinație mi-ai indicat binele
mi l-ai scrijelit în carne
cu biciul

Când veacul a fost cast mi-ai scos ochii că mă port ca o desfrânată
Când veacul a fost stoic ți-am stat în gât cu entuziasmul
Când veacul a fost exaltat mi-ai reproșat discreția și calmul
Când veacul a fost pragmatic mi-ai judecat dăruirea
Când veacul a vrut femei la cratiță m-ai denunțat că scriam
Când veacul a vrut femei cărturari, mi-ai înjurat clătitele și budincile

Ai fost mereu de partea puterii
când preacinstită nevastă
când amazoană dârză când inchizitoare
mereu stăpână
ai vrut tot mai multă și mai multă putere
eu o aveam
eu mă iubeam mereu cu cine nu era voie
am știut să evadez din orice pușcărie

Când tu stabileai ce e adevărul
când îți contemplai colecția de pietre
eu eram florăreasă

Pietrele nu mor niciodată
chiar și când se zdrobesc se fac pulbere
și nisip
stau mărturie
pentru sângele care se prelins peste ele
și-l cheamă

Îți înțeleg dorința de revoluție
îți simt foamea
revolta

Tu continui să strigi de mii de ani
Dreptate Dreptate
Libertate
Adevăr

Te înțeleg
firește
ți-e frică
tu ridici piatra
tu ai nevoie de o lume în care să ți se dea voie
să simți
să dorești
tu nu ai curaj să-ți lași inima
să te arunce în flăcări
sau în mijlocul furtunii

Tu faci parte din castele superiorilor
chiar și atunci când te naști într-o colibă
Eu sunt mereu un paria
chiar și atunci când se întâmplă să mă nasc
într-o familie de vază

Îți simt frica
frigul nepământean care ți se cuibărește în piept
atunci când rostești în sinea ta: dragoste

În afara ei
Nu există nici o libertate
Viața e cât se poate nedreaptă
Nu încape în inimă
nici un alt
adevăr

Ea e cea mai radicală revoluție
poate răsturna lumea
o poate oricând învinge
și anula

În toiul cataclismelor și flagelurilor
tu stai ascunsă bine în celule de detenție
eu abia atunci ies în stradă
chestia aceea de neînțeles
pe care o tot condamni și denunți
vezi bine
poate sfida orice putere
topește frica
alungă moartea

Îmi dau seama preabine de ce se întâmplă în clipele
în care te apleci să ridici piatra

Nu contează că acum pietrele se aruncă în vid
simbolic
că limbile au fost dezinfectate
ca vorbele au fost curățate de ură
Tu ești mereu cea sărmană care are ceva de cerut și revendicat
căreia nimic nu îi e de ajuns
Eu sunt cea care are întotdeauna o cămașă nou nouță
de învelit un schingiuit
Tu suferi că nu primești destul
Eu că nu apuc să dau totul

Tu vei continua să ieși în stradă să dărâmi guvern după guvern
până la capătul veacurilor
Eu voi continua să coc pâinea
și să mă rog în toiul nopții pentru câte o iubire damnată

Tu vei avea armate de servitori
Eu voi continua să fiu cea care alege să fie sclavă

La ora asta anodină
iată
în orașul acesta îngropat în lehamite
Eu mă iubesc cu cine nu e voie
Tu scrii petiții despre rațiunea și necesitatea de a ridica piatra

Citiți și despre pictură, într-un articol semnat Ilinca Bernea