Smaranda Gheorghiu își datorează pseudonimul Smara prieteniei sale cu Veronica Miclea și Mihai Eminescu.
Smaranda Gheorghiu (n. 5 octombrie 1857, Târgoviște – 26 ianuarie 1944, București)
”Cheltuindu-şi averea agonisită pentru scopuri naţionale şi vremea pe conferinţe, la vârsta de 80 de ani, nu o speria teama de moarte, cât teama de uitare. După ce se zbătuse atâţia ani să reînvie memoria unor mari dispăruţi, ştia că nu poate spera la o prea vie prezenţă a numelui ei peste timp în conştiinţa posterităţii. Smara locuia în Bucureşti, pe strada Clucerului nr.6, unde primea din partea reginei Maria, cele mai calde urări de sănătate şi gânduri bune.
Smaranda Gheorghiu – Maica Smara
Este cunoscută ca fiind una dintre primele scriitoare ale României, alături de prietena sa Veronica Micle, iar dintre operele sale se pot aminti următoarele volume: Din pana suferinţei -1888, Novele–1890, Veronica Micle, Viaţa şi operele sale–1892, Feciorii şi fiicele noastre– 1896, Inteligenţa femeii -1896, Schiţe din Târgovişte – 1898, Schiţe şi amintiri din Italia-1900, Calvar-1901, Doruri de ţară, Meseriaşii, la 24 ianuarie, Ispăşire–1905, Ţara mea– 1905, Conferinţe şi discursuri, Stâlpi de pază – 1906, Fata Tatii-1912, Băiatul Mamei– 1915, Spade strămoşeşti, Mosaicuri, Poezii, Domnul Bădină– 1931, Corbul cu pene de aur-1935, O româncă spre Polul Nord –1932, Dumitriţe brumate – 1937, Cântă Dorna -1939. În scrierile sale, Smaranda Gheorghiu abordează toate genurile: liric, epic şi dramatic.
Excepţional pedagog şi educator
Maica Smara a îmbrăţişat din cea mai fragedă tinereţe, datorită râvnei sale şi a pregătirii neîntrerupte, minunata profesiune de institutoare, reuşind la examenul de admitere prima din mulţimea de candidaţi. Activitatea de institutoare şi-o desfăşoară mai întâi la Sinaia, fiind numită învăţătoare – o adevărată şi strălucită promotoare a pedagogiei naţionale. Ea considera că şcoala este întotdeauna o ”ucenicie, care îţi răpeşte timp, energie, jertfă, oferindu-ţi în schimb sentimentul datoriei împlinite”.
Femeie cu o cultură superioară, s-a impus ca un excepţional pedagog şi educator, luptând împotriva mentalităţii retrograde de atunci în ce priveşte învăţământul, ajungând până la funcţia de inspector şcolar, arătând un interes deosebit pentru manifestările interne şi internaţionale. În calitate de inspector şcolar, a adus numeroase inovaţii sistemului de învăţământ, printre care: asistenţă şcolară, cursuri în aer liber şi expoziţii.
Activitatea şcolară a desfăşurat-o cu multă dragoste de elevi, iar pentru educaţia acestora, ea a tipărit poveşti şi învăţăminte morale şi educative, de care la acea vreme era mare lipsă: A.B.C. – un abecedar ilustrat, Anicuţa – istorioară pentru copii, Corbul cu pene de aur – feerie în versuri, Mătuşica Diţa – poveste moralizatoare, Stâlpi de pază, Spade strămoşeşti. Şi-a practicat profesia cu dăruire faţă de elevii săi. Institutoarea Smaranda Gheorghiu introduce uniforma în şcoli şi luptă pentru acordarea prestigiului necesar unor obiecte de studiu în şcoală care până atunci doar figurau în program: cântatul, gimnastica, desenul.
Şcoala propusă de Smaranda Gheorghiu a fost recunoscută de ştiinţa pedagogică internaţională; ea a vizitat aproape toate capitalele Europei, asumându-şi rolul de misionar de stat şi străbătând lumea în nelipsita-i fustă neagră, lungă, combinată cu bluza tradiţională – ie românească şi maramă în fir de borangic. Membră de onoare a multor societăţi culturale, la conferinţele şi congresele susţinute, şi-a putut forma o viziune amplă asupra învăţământului, neobosind să vorbească forurilor avizate despre lucrurile benefice, despre performanţele întâlnite şi stăruind cu înverşunare pentru aplicarea lor în sistemul de învăţământ românesc.
Exponentă a mişcării feministe
Fire hotărâtă, deschisă şi curajoasă, ea a îndemnat încă din tinereţe femeile, în cuvântările ţinute la Ateneu, precum şi în nenumărate alte conferinţe, rostite în ţară şi peste hotare, să iasă din cercul îngust al grijilor casnice, să înveţe o meserie, să citească, să lupte pentru câştigarea drepturilor lor. Este indignată de părerea unora, care spun că inteligenţa femeii este zero, iar locul pe care trebuie să-l ocupe este acela de a fi numai mamă şi soţie şi că ce se petrece dincolo de cei patru pereţi să n-o intereseze; drept pentru care, într-o conferinţă intitulată „Inteligenţa femeii”, ţinută la Ateneu, la 14 aprilie 1896, combate pe cei care spun că sunt slujbe şi dregătorii în care nu pot face faţă femeile: filozofi, militari, deputaţi, miniştri, senatori.
Prima oratoare româncă
A fost prima femeie al cărei glas a răsunat sub cupola Ateneului Român.
Oratoarea Smaranda Gheorghiu este cea mai dârză susţinătoare a ideii de pace între popoare în acele vremi, care, în calitate de vice-preşedintă a Alianţei universale a femeilor pentru pace şi delegată a societăţii institutorilor din România, reprezintă ţara noastră la primul Congres al Păcii din 1900. În această calitate, rosteşte în capitala Franţei cel mai documentat discurs pentru pace cu titlul „Cărţile şcolare”.
Cu mult curaj, Smara demască moravurile înaltei societăţi, ale politicienilor vremii în conferinţa Ranele noastre sociale, unde critică lipsa de caracter, corupţiile electorale, mita, falsurile, infidelităţile, căsătoriile contractate ca la mezat, moda, luxul, cancanurile. Politicianismul este o boală de care s-au molipsit mulţi şi datorită căreia stagnează cele mai importante treburi ale ţării. Scoate apoi la suprafaţă, rând pe rând, toate plăgile societăţii, pe care le înfierează, propunând soluţii pentru vindecarea lor. Ca membră a Ligii culturale, activează cu suflet şi luptă ca Liga să devină un organism viu, care să-şi ducă activitatea făţiş, iar în discursul ţinut la Congresul Ligii culturale, face diferite propuneri pentru educarea copiilor în şcoli. În tematica conferinţelor primei femei-orator, un loc de seamă îl are prezenţa operelor literare ale unor scriitori şi poeţi de valoare, sau viaţa şi activitatea unor oameni iluştri. Presa vremii subliniază succesul deosebit al cuvântărilor Smarei Gheorghiu, iar conferinţele mai sus amintite sunt numai câteva dintre sutele ţinute de Smara cu diferite ocazii, în multe oraşe din ţară şi de peste hotare…” Citește tot articolul sursă aici.
Statuia Maica Smara, Parcul Cișmigiu, București (©Valentin Mandache)
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.