Simona Preda

Despre întâlnirile care te înalță ca om

Perspectiva exterioară și perspectiva interioară a unei întâlniri – care este coerența, cât este hazardul, în care registru plasezi ideea – fragilă de altfel. Oare doar dacă o gândești în termeni de sacru capătă coerență, adică destin, împlinire?
Ce reprezintă în sine o întâlnire reușită până la urmă?- posibilitatea de a te situa în cea mai profundă formă de dialog, altfel spus într-un dialog autentic cu reale implicații în desăvârșirea ta ulterioară.
Singura constantă: Suntem setați către deschidere, către dialog. Eu și tu. Martin Buber avea un text remarcabil despre asta. Restul e o succesiune de feedbackuri din zona incertului, dar care se plasează – privită de la distanță – într-o cuminte și seducătoare coerență. Dar o coerență după principiul dominoului cu determinări în serie.
Finalitatea însă – dacă ipotetic s-ar trage o linie este că – așa cum a fost, poate fi ea pusă sub semnul interogației, ar fi putut fi altfel dacă? – firește, este capcana postfactualistă, la fel de îmbietoare ca însăși predispoziția omenească de construi scenarii și de a proiecta aspirațiile.

Altă speculație ține de acceptare – așa a fost să fie și indiferent de schimbările pe care le-aș fi făcut, punctul terminus ar fi fost același, înălțarea sau dimpotrivă, căderea ar fi avut aceeași anvergură.
E vorba oare și de asumare? Pe de altă parte, te plasezi în sfera religiosului dacă accepți un aranjament regizat? Și apoi, cum recunoști întâlnirea? – sau mai exact, o recunoști în timp real?
Scenografiile speciale, situațiile extreme de viață, starea precară de sănătate, ce concură pentru ca o întâlnire banală să devină parte din destin, adică să fie dialog și în ce măsură este independentă de factorii externi?

Cât e cauzalitate? – Dacă n-aș fi fost în momentul T în punctul X.
Așteptăm oare aceste întâlniri? – și dacă da, cum te pregătești, atenția, deschiderea, conștientizarea lor.
Le poți rata?
Dacă vin prea devreme sau prea târziu?
Care este în sine finalitatea întâlnirii ca dialog? Către ce sau către cine te duce? Despre generozitate din partea celuilalt vorbim?
Antipodul întâlnirii este singurătatea?
Cum onorează, sau cum ar trebui să onoreze celălalt întâlnirea?

Cazuistica:

Homer, deteminantă este și întâlnirea dintre Ahile și Patrocle – în ce măsură funcționează ca un catalizator, scoțând din Ahile cât mai mult la suprafață umanul din el? – pe de altă parte, este determinativă și de însoțire, culminând totuși cu moartea lui Patrocle. „Ah, de-aș muri acum, dacă nu mi-a fost dat să-l apăr!”
„Banchetul”, Platon – întâlnirea reală a lui Socrate cu Diotima, o legătură spirituală din anul 440, când a întâlnit-o pe marea sacerdotesă a templului lui Apollo, Diotima din Mantineea. Întâlnirea tânărului Socrate cu Diotima avea să fie hotărâtoare pentru viața lui, căci preoteasa l-a inițiat în misterele orfice.
În Banchetul „fiecare din noi este o jumătate de om despărțită de întregul ei” „fiecare jumătate își caută necontenit frântura ruptă din el însuși” „așadar, când întâmplarea scoate cuiva în cale propria sa jumătate (…) ei trăiesc apoi viața împreună… dar, dacă i-ai întreba, nu ți-ar putea spune ce așteaptă fiecare pentru sine unul de la altul.”

Este moira (destinul) de vină? Gândesc anticii, față de creștini, în termeni de necesitate și nu de schimbare a firii, de metanoie? Evoluează sufletul grecesc doar pe orizontală față de sufletul creștin?
Și tot în „Banchetul”, Alcibiade despre Socrate: „Câteodată aș fi bucuros să nu-l știu că există printre oameni. Dar cine ar suferi mai mult ca mine, dacă s-ar întâmpla una ca asta?”

Cicero: „lucrul cel mai însemnat în prietenie e să fii egal cu inferiorul tău” – și ideea mă duce cu gândul la personajul Don Quijote și Sancho Panza. Cavaler și scutier, credința oarbă, iluzia, nebunia, versus realitate. În toate aventurile lor, cei doi se descoperă unul pe celălalt.

Ar mai fi de menționat Cicero, cu textul despre prietenie.
„Divina Comedia” sunt două întâlniri însoțitoare pentru Dante Vergiliu – simbolul rațiunii și Beatrice, simbolul credinței. De altfel, Beatrice există și ca rol recuperator, dat fiind că a existat și o întâlnire reală decisivă, o iubire ce a rămas neconsolată. Iar întâlnirea a fost convertită în una dintre cele mai faimoase opere ale creștinătății.

Întâlniri sub pactul de natură faustică – „Faust”, Goethe, „Portretul lui Dorian Gray”, „Maestrul și Margareta”. – ce presupune această ofertă faustică și mai ales când survine ea ca întâlnire? – în momentul în care personajul își pune întrebări asupra condiției sale și sinele său pare că vrea să iasă să se așeze într-o altă ordine, pe o cu totul altă dimensiune. E momentul unei ipostaze limită speculat la maxim de personajul care apare, Mefistofel – deși se pare că este evident așteptat, el vine pe o lipsă, pe o carență – și face o promisiune, pe care, de altfel, din perspectiva sa o onorează.

Sursă foto: pinterest.com

Liberul arbitru la Anna Karenina – cât a fost determinant ca intrigă a poveștii. Și chiar ca deznodământ.

Și Goethe, „Suferințele tânărului Werther”.

– Cine stabilește dacă a fost sau nu o întâlnire reușită? Chiar așa, cum știm și mai ales când știm că o întâlnire a fost una reușită?
….

Un articol semnat de Simona Preda.