De ce iubim? Sau mai bine zis cum ajungem să iubim? Iubim pentru că ne propunem asta sau vine din noi ca o forță care surclasează orice capacitate a noastră de a ne apăra, încercându-ne limitele? Iubim din rațiune, pentru că suntem obișnuiți să trecem totul prin filtrul rece al gândirii, acționată nu rareori de prejudecăți, sau din sensibilitate, dat fiind faptul că suntem înzestrați, desigur, în măsură diferită, cu această dulce povară a emoției și a fiorului? Între cele două, care e calea de ales, astfel încât iubirea să nu se îndepărteze de la natura ei sacră, de încântare și plăcere transfiguratoare?

Ne îndrăgostim în mii de feluri, iubim până la ardere uneori, iar stările pe care ni le provoacă atracția erotică ne metamorfozează, ne înalță și ne coboară până la a nu mai deosebi în noi ființa anterioară, dar ce e de făcut atunci când, în această aventură a ființei intervin mândria sau prejudecata, fiecare acționând cu aceeași putere asupra noastră? Ce ne face vulnerabili în fața iubirii? Există o iubire unică, irepetabilă, sau iubim de fiecare dată cu credința că ea se va sfârși cândva, răpusă de cine știe ce adversități pe care nu le putem controla? Este ea antinomie și liant între antiteze, sau este armonie a contrariilor? Sfâșiere sau împlinire a ființei? Ce rol are societatea și cum putem să ne apărăm în fața cutumelor, a normelor care ne modelează gândirea?

Mahatma Gandhi (Mohandas Karamchand Gandhi), părintele independenței Indiei, a fost una dintre cele mai luminoase figuri ale filozofiei lumii. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore. 

Am ales un fragment din cugetările lui pentru faptul că simplitatea cuvintelor atrage, uneori, înțelesuri mai profunde decât ar face-o cele mai alambicate și sforăitoare fraze. Între iubire, viață și moarte, iată ce legătură intrinsecă se leagă, insesizabil, dar lesne de înțeles și aplicat. Cei care știu și pot să iubească sunt niște fericiți, ne spune gânditorul, pentru că vor avea altă percepție asupra existenței. Așa cum Dumnezeu a creat lumea din iubire, El a impregnat-o cu această iubire, făcând-o parte din tot ceea ce se manifestă, văzut sau nevăzut:

„Iubirea e viață

Dacă iubirea n-ar fi fost legea vieții, viața nu ar fi dăinuit în mijlocul morții. Viața este un triumf perpetuu asupra mormântului. Dacă există vreo diferență fundamentală între om și animal, aceasta este recunoașterea progresivă de către primul a legii și aplicarea ei în practică asupra propriei vieți.

Toți sfinții acestei lumi, din vechime și din epoca modernă, au fost, potrivit calităților și gradului de iluminare ale fiecăruia dintre ei, o ilustrare vie a acestei legi supreme a ființei noastre. Este, însă, adevărat că, mult prea adesea, partea noastră animalică triumfă. Dar cum ar putea fi altfel, cu o lege care este la fel de greu de atins ca și adevărul însuși? Când practicarea legii va deveni universală, Dumnezeu va domni pe Pământ precum și în Ceruri… Nu trebuie să reamintesc că Pământul și Cerul sunt înăuntrul nostru. Noi cunoaștem Pământul, dar Cerul din sufletul nostru ne e străin.

Convingerea mea fermă este că iubirea susține tot ce este pe Pământ. Viața nu există acolo unde nu există iubire. Viața fără iubire este moarte. Iubirea este reversul acelei medalii, al cărei avers este adevărul.

Ura ucide întotdeauna; iubirea nu piere nicicând. Așa de mare este diferența dintre ele. Ce obținem prin iubire, vom păstra toată viața. Ce obținem prin ură, se va dovedi, în realitate, o povară, căci va spori ura. Datoria unei ființe umane este de a micșora ura și de a dezvolta iubirea.”

Citiți și Rabindranath Tagore și Albert Einstein, despre adevăr…