„Şi totul e aşa de adevărat cum mă vezi şi cum te văd”

Când aveam cinci ani m-a încercat o mare durere. Nu-mi amintesc să fi avut de atunci vreo alta mai puternică.

S-a întâmplat acest fapt când a murit bunica. A stat până atunci, în fiecare zi, pe canapeaua din colţul camerei, povestind de dimineaţa până seara, iar noi, copiii, stam în jurul ei şi o ascultam fermecaţi. Aveam, aşa, o viaţă nespus de minunată, nu se aflau pe lume copii care să fi fost mai fericiţi decât noi.

Şi-mi mai amintesc că, de câte ori sfârşea vreo poveste, avea obiceiul să-şi puie mâna pe capul meu şi să-mi zică :

Despre poveştile ei nu-mi amintesc decât ca prin vis. Una, însă, mi-o amintesc atât de bine, încât v-aş putea-o chiar povesti. Este o poveste, nu prea lungă, despre viaţa lui Isus. Asta este cam tot ce-mi aduc aminte despre bunica, afară de marea durere pe care am simţit-o la moartea ei.

Îmi aduc aminte de acea zi, de dimineaţa aceea, când canapeaua din colţul camerei a rămas goală şi noi nu ne puteam închipui cum va trece ziua. Îmi aduc aminte de acest fapt şi n-am să-l uit vreodată.

Şi îmi amintesc că ne-au dus şi pe noi, copiii, să-i sărutăm mâna ei încremenită pentru vecie. Ne era teamă să ne apropiem şi cineva ne-a spus că numai aşa putem să mulţumim, pentru ultima oară, bunicii pentru toate bucuriile dăruite de ea nouă.

Şi-mi amintesc că legendele, basmele şi cântecele au părăsit casa închise într-un sicriu lung şi negru şi nu s-au mai întors niciodată. Simţeam ca se stinsese ceva în viaţa mea. Ca şi cum poarta fermecată a unei lumi minunate se închisese pentru totdeauna. Înainte intram şi ieşeam din lumea noastră când doream, acum nu se

mai pricepea nimeni să ne deschidă porţile acelei lumi pierdută pe vecie.

Îmi aduc aminte că noi, copiii, am început încetul cu încetul să ne jucăm şi să trăim ca şi ceilalţi copii, încât se părea că nu regretam pierderea bunicii, ca şi cum am fi uitat-o.

Dar, chiar azi, după patruzeci de ani, când scriu aceste poveşti pe care le-am auzit despre lisus, îmi vine în minte povestea Lui, auzită de la bunica mea. Şi îmi place tare mult să o povestesc şi să o alătur, în această carte, cu celelalte legende despre lisus.

Pe ea n-o luaseră pentru că era prea bătrână, pe mine pentru că eram prea mică. Amândouă eram mâhnite că nu puteam asculta slujba şi nu vom vedea lumânările aprinse din biserică.

„A fost odată un om — începu bunica să povestească. Şi într-o noapte se duse să caute foc. Bătu din uşă în uşă şi se rugă de toţi :

Şi bătu şi se rugă zadarnic. Era noaptea târziu, şi nu-l auzi nimeni. Şi omul merse şi iar merse. Zări deodată o lumină în depărtare.

Apropiindu-se, văzu un foc arzând pe câmp și în jurul focului o turmă de oi, păzită de un cioban bătrîn. Când se apropie omul să ceară foc, văzu trei câini mari dormind la picioarele ciobanului. Cei trei câini îşi deschiseră boturile să latre, dar nu se auzi nimic. Omul simţi cum i se zbârleşte părul de frică şi-l trec

sudorile şi văzu cum colţii câinilor străluceau la lumina focului şi cum aceştia se pregăteau să sară asupra sa.

Omul simţi că unul du câini îl apucase de beregată, al doilea de un picior şi a treilea de o mână ; dar dinţii şi fălcile câinilor nu-l muşcaseră şi el rămase nevătămat. Omul încercă să se apropie de foc; oile însă dormeau aşa de îngrămădite unele în altele încât numai călcând peste ele putea să ia din el.

Atunci calcă peste ele şi se apropie de foc. Niciuna din oi nu se deşteptă sau clinti. Până aici bunica a povestit fără să o opresc, dar nu m-am putut abţine să n-o întreb:

— Ai să afli îndată, îmi răspunse ea, şi povesti mai departe.

Când ajunse omul la foc, ciobanul tresări din piroteala sa. Ciobanul era un om morocănos şi închis la fire duşmănos şi aspru cu toată lumea. Cum îl văzu pe străin apucă bâta noduroasă cu care îşi păzea turma şi o aruncă spre el; bâta trecu vâjâind pe lângă om, fără să-l nimerească, şi căzu undeva pe câmp.

Iar am întrebat-o :

— Bunico, dar de ce nu l-a lovit ciomagul pe străin? Bunica nu-mi răspunse şi povesti mai departe.

Atunci străinul îi spuse ciobanului :

— Prietene, ajută-mă cu puţin foc. Nevasta mi-a născut un prunc şi-mi trebuie foc să-i încălzesc pe amândoi.

Ciobanul ar fi fost el mai bucuros să nu-i dea. Da se minună că nu-l muşcaseră câinii, iar oile nici nu se clintiseră, nici bâta nu-l lovise, şi i se făcu frică. De aceea îl lăsă să ia foc. Focul însă era aproape stins, nu mai era decât jăratec, aşa că omul trebuia să se mulţumească numai cu atât. Când văzu ciobanul că omul nu

avea în ce să ţină jăratic se bucură de încurcătura străinului şi-i zise:

Omul se aplecă liniştit, luă cu mâna cărbunii aprinși şi îi puse în poala mantalei sale. Focul nu-i arse nici mâinile, nu-i pârli nici mantaua, iar el ducea jăratecul îi poală ca pe nuci.

Povestea bunicii am întrerupt-o pentru a treia oară :

— Ai să afli îndată, îmi răspunse bunica şi povesti mai departe:

Uimit, ciobanul alergă după străin şi-l întrebă:

Străinul îi răspunse:

Şi se duse să-şi aprindă focul, să-şi încălzească femeia şi pruncul.

Ciobanul se luă după el, ca să afle ce minune se petrecea. Se ţinu după el până când acesta ajunse acasă. Acolo văzu mirat că omul nu avea nici măcar o colibă, că femeia şi pruncul se aflau într-o peşteră cu pereţii reci şi goi.

Când văzu ciobanul pruncul, i se făcu milă şi, ca să nu îngheţe mica făptură, se hotărî să-l ajute. îşi puse jos desagii, pe care-i purta mereu cu el. Căută în ei o piele de miel cu blană albă, moale, şi o dărui străinului, spunându-i să culce în ea pruncul.

Şi în clipa în care i s-a făcut milă de copil, ochii i se luminară şi văzu ce nu putuse să vadă şi auzi ceea ce mai înainte, nu putea auzi.

Văzu ciobanul în jurul pruncului un alai de îngeri cu aripi de argint, unii cântând la harpe, alţii cântând imnuri de slavă, ca în acea noapte în care s-a născut Mântuitorul.

Astfel află ciobanul de ce în acea noapte toate lucrurile erau fermecate şi de ce nimic din întreaga fire nu putea vătăma pe nimeni.

Şi nu numai în jurul său erau îngeri, ci toată peştera, tot drumul, dealul din apropiere, toate erau pline de îngeri, şi toţi coborau din cer, se opreau şi priveau pruncul şi apoi zburau cântând osanale, imnuri de slavă. Era în întreaga lume bucurie, cântece şi jocuri, iar ciobanul văzu în acea noapte tot ceea ce nu putuse să vadă şi, de bucurie, căzu în genunchi şi mulţumi lui Dumnezeu.”

Când isprăvi de povestit, bunica oftă şi îmi spuse:

Bunica îşi puse, apoi, mâna pe capul meu şi adăugă:

Selma Ottilia Lovisa Lagerlöf

Selma Ottilia Lovisa Lagerlöf (n. 20 noiembrie 1858, Östra Emterwik, Värmland – d. 16 martie 1940) a fost o scriitoare suedeză, prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (1909) și prima femeie membră a Academiei Suedeze (1914).

Opera sa are puternice accente moral-educative, cultivând trecutul legendar, conservarea valorilor perene și tradiția.

A scris romane de factură epopeică inspirate din legendele scandinave și proză pentru copii, îmbinând într-o viziune poetică unică o lecție metaforică de geografie, istorie și cultură.