te vei minuna de uitarea ce hohotește bătătorind cu tălpile goale
strugurii blânzi ai nopților mele
te vei cruci de straiele ei țipătoare
îmbibate de vin și aruncate la întâmplare
de trupul ei gol ce-l știe pământul
scuipa-vei în sân a desmeticire
și-n oglindă
să-mi lustruiești chipul
tot ce-ai păstrat în inimă vei mângâia mai abitir
un leagăn de febră și zaharisite blesteme
hărăzi-vei celei ce mă va opri
să mă trezesc în camere limpezi
cu tabloul tău curgând pe geamul ferestrei
știu n-am să desleg
vreun mister uitându-mă pe gaura cheii
nici de perete ușa izbind
așa că întoarce încet fața spre mine
cu roua ce-o rupi voi plăti
și astăzi chiria
foto painting wattpad.com
Citește și până la dulcele, miezul tău
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
