„Şi împreună s-au sfătuit ca să prindă pe Iisus, cu vicleşug, şi să-L ucidă” (Matei, 26.4). În această zi, Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece apostoli, se duce la arhierei pentru a-L vinde pe Hristos: „A zis: ”Ce voiţi să îmi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre?» Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Şi de atunci căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor.” (Matei, 26, 15-16).

E miercuri. Ore numărate până se vinde un Rege pe-un pumn de gologani. Se aude securea în lemnul crucificării și din ale fierarului mâini, arse-n foc, ies piroanele Golgotei. În iureșul zilelor, liniștea e la doi pași. Dar până la liniște, mai sunt ceasuri de trădare, de procese măsluite, de cântat un cocoș, de legat o coroană de spini, de împletit un bici arzător, de purtat o cruce pe-un deal golaș, de scuipat un Dumnezeu în trup de om, de sfârtecat carne într-un du-te-vino al unui ciocan, de înfipt o suliță într-o coastă de carne, de implorat un Tată prea departe, prea mut de durere…

Sunt ore când, oglinda se întoarce spre noi, fiii de Dumnezeu ce și-au răstignit Dumnezeul. Niște fugari de El și de noi, veșnic în goana dezdumnezeirii, furând clipe și cerșind apoi îndurare la buza unei neîntoarceri. Niciodată mulțumiți cu statutul, obârșia și devenirea. Repetăm procesul răstignirii de mii de ani, ne crucificăm cu patimă, nebuni în neînțelegerea faptului că, de fapt, îl răstignim pe El. Parcurgem un drum precum apucații, obsedați de trecere, grabnici în vociferări și complet uituci: când fugi de acasă, unde oare ar trebui să te întorci?!

Zi de zi, ne vindem altoiul de stea, pecetea divină, singura valoare pe nimicuri de praf. Uneori ne și târguim pentru asta, ca și când, la dimineață, în locul sufletului vândut, ar răsări altul, precum un fir de iarbă. Și-l dăm cu ochi închiși și buze fripte. Ne trădăm și ne vindem, hulpavi și mârșavi, iar când ni se cere să ne dăm numele în fața furtunilor ce mătură ființa, mințim precum un cântec repetat de mii de ori, cu fața ascunsă și mâinile murdare. Nu sunt eu… nu-l cunosc.

Leon Bonnat (1833–1922), ”Christ on the Cross” (aprox. 1874)

Către dimineață, cântă un cocoș si de la stâlpul infamiei, sufletul tău te privește înlăcrimat, biciuit, sfâșiat. Tu strigi, îți presari țărână peste locul dureros și se face vineri. Zi de moarte.

Crucea ta, făurită în fiecare clipă prin dispreț și trădare față de tine, este ultimul liman. După el, nu mai este decât abis.

Piroanele zdrobesc ultima redută și în zbaterea finală, îți aduci aminte cine ești și de ce chinul tău este fără niciun rost. Dealul sterp se luminează, perdeaua stă ruptă în două în altarul iertării și tu, precum un copil răzgâiat și rătăcit, îți vrei sufletul înapoi. Un fiu de Dumnezeu, Un Rege, ți l-a întors din drumul sfârșirii și ți l-a înapoiat. În mâinile Lui, semnul cuielor îți înmoaie genunchii. Este Răstignitul. Singurul. Unicul.

Tu de ce o mai faci?!

Se apropie duminica. Zi de înviere. Întoarce-te și te iubește. Așa-l iubești pe El.