Cuvintele se adâncesc în mine pe zi ce trece. Ele, cele mai bune prietene ale mele, cele care au știut întotdeauna să exprime clar ce simt, ce vreau, acum îmi sunt străine și reci. Se bulucesc la poarta sufletului, se cer eliberate, strigate în căușul palmelor, șoptite la urechea ta, dar, pur și simplu, după primele înșiruite, restul celorlalte se disipează într-un noian de îndoieli și incertitudini. Se evaporă în fumul dens al aceluiași gând ce nu-mi dă pace. Dacă totul e fără rost, ce sens mai au ele?

Dacă totul e o minciună frumos ambalată și legată cu clasica fundiță roșie ce relevanță mai poate avea un suflet pus cu grijă în palma indolenței tale? Cum ar mai putea ele topi muntele de gheață ce a sălășluit de la bun început în tine iar eu, în nețărmurita mea încăpățânare, să cred că voi fi singura capabilă să te dezgheț? Cu totul, de tot.

Am încercat să țes fraze dar se frângeau de la mijloc, literele rămâneau suspendate în aer, iar vidul ce mă cuprindea era prea plin de realitatea crudă pe care încă nu puteam s-o accept. S-o asimilez.

Am vrut să-ți recunosc că te-am iubit. Enorm. Până în acea zi, acea oră, acea clipă nefastă. Atunci secundele s-au alungit în privirea ta tăioasă, și-au înfipt acele în fiecare mușchi, fibră și emoție. Am vrut să te alung dar n-am putut.  Distrusesei toată magia de mai devreme, toată conexiunea, tot ce încercasem să construiesc cu migală în ani de zile. Ți-am zis că nu mai vreau să știu nimic, oricum nu mai conta.

Am vrut să te întreb de unde ai cicatricea aceea mare de pe umăr dar știam că de acum încolo, orice mi-ai răspunde eu nu mai pot crede. Ți-ai înfipt pumnalul nesincerității în toată încrederea mea și ai ucis-o cu sânge rece, fără remușcări. Cine știe, poate într-o zi te voi întreba dar acum, nu.

Am vrut să știu dacă am stârnit vreo emoție în tine. Dacă îți este dor de mine. Știu că-ți este, o văd în semne, în liniștea din jur, în tăcerea ce nu-ți dă pace. Cât de greu poate fi să-ți recunoști asta? Să-mi recunoști…

Tăcerea și refuzul tău, practic mi-au anulat trăirile de mai devreme, mi-au creat cea mai cumplită insomnie și mi-au înnebunit gândurile într-un mod în care n-am crezut că poate exista. Încă mai purtam gustul tău pe buze, încă mă foiam în așternuturile care luaseră forma trupurilor noastre ce se descoperiseră. M-am gândit deseori cum ți-a fost drumul înapoi, cât de tare te supărasem, cât de dezamăgită m-am simțit în acele clipe și cum am reușit să trec peste toate astea. Acum știu, cu sufletul franjuri, dar fericită că trăisem nebunia. A mea și a ta.

N-aveam niciodată să știu ce furtună stârnisem în sufletul tău, cum și ție îți era complet străină cea trăită de mine. Îți ferecasei iar sufletul cu zeci de lanțuri pe care, eu, în naivitatea mea crezusem că reușisem să le înlătur, cu ușurința cu care te strânsesem la piept atât de tare, încât nu mai știam dacă e vis sau realitate. Dacă tot ce-am trăit era produsul imaginației mele bogate sau doar era împlinirea fanteziilor noastre, atât de îndelung așteptate.

Da, te-am iubit cum numai o femeie puternică, stăpână pe sine o poate face. Te-am iubit cu forța ancestrală ce zace în fiecare astfel de femeie, aceea a dăruirii totale, a abandonului total sau a saltului în gol fără sțiința vreunei plase de salvare strategic plasate.

Știi ce? Încă o mai fac.

La fel de intens, la fel de puternic. La fel de reprimat, exact așa cum și tu o faci. Aceeași teamă morbidă ne macină pe amândoi, aceeași demoni ne guvernează viețile, din simplu motiv că nu mai vrem suferință. Nici tu, nici eu. Vrem atât de adânc certitudini încât ne este extrem de dificil să ne lăsăm să fim. Să ne iubim.

Ți-am scris iar. Pentru a nu știu câta oară. Oare când o să citești cu sufletul, nu doar cu ochii?

 

Din „Cioburi de suflet”.

Pe Fabiola Ion o găsiți aici.