Motto: Să nu mă lași, când o să încep să strig ca să mă recunoști: Ηλει, ηλει, λεμα σαβαχθανι?

*

Am pătruns în Salonul 7 sufocat de gânduri, cu umerii adunați deasupra unei inimi răzvrătite, gata să-mi spargă coșul pieptului și cu picioare moi, aproape imposibil de convins să pășească înainte… un gust amar îmi răscolea în creierii înfierbântați amintiri de fiere… „să nu mă lași”… mă bântuise fugar, încă de pe drum, semnificația acestei cifre… „șapte: prilejul favorit, cifra marilor inițieri, numărul lui Dumnezeu”… care acum își revărsa cu ironie suverană aerul fatidic într-o încăpere – sau mai degrabă o chilie cu pereți care mi se păreau nefiresc de albi, strident de albi… mi-a venit scrâșnit în gând amintirea zilelor atât de colorate în care ne iubeam… așa cum o știam, pe de rost ca pe o rugăciune repetată de mii de ori în fiecare ceas de taină, ea n-ar fi suportat nici preț de câteva minute singurătatea mută a acestei cochilii de piatră în care acum își abandona dureros mintea și visele…

De sus, un singur luminator în carcasă de plastic arunca raze murdare pe o sofa de stofă vișinie, la marginea căreia o carte începută demult își dezgolea impudic rândurile abandonate… pe jos, un început de scriere ciudată, diformă până la ilizibil, păstra căldura unei povești de dragoste rescrise cu prilejul apocalipsei:

„În ochii celorlalți părem doi nebuni singuratici. Două cochilii. Două entități care își trag seva una din cealaltă, pentru a putea supraviețui. Orice pas în afara unuia din noi provoacă un atac de cord celuilalt. Fatal. Ca un sfârșit de lume. Unic, neprevăzut, imposibil de anticipat sau de evitat…”

Dac-aș putea să vorbesc… să scot din mine un singur sunet, apoi încet-încet să articulez cuvinte simple, nou-născute, oricât de fragile ar fi, s-or coace ele mai târziu, în cearșaf de mătase în mintea ei. Mi-am dorit atât de multe de-a lungul timpului, am avut atâtea fantezii, puteam face orice, ajungea să visez și eram în brațele ei, da, o simțeam strecurându-mi-se sub pielea care se făcea, sub pașii ei, țărm de mare albastră în ghioc de valuri calde… acum tot ceea ce îmi doresc e să îi spun ceva, să fiu capabil de un zâmbet, să-mi reușească o grimasă din acelea care o făceau să râdă cu tot sufletul ei la vedere, palpabil ca o atingere fină de dimineață, când îi acopeream picioarele dezgolite de căldura apropierii dintre noi, inseparabilii, s-o chem pe numele ei tainic pe care și l-a luat ca să fie numai a mea, așa cum știa cel mai bine, numele în care se născuse în viața asta și pe care îl rătăcise dureros până să ne întâlnim, să îi șoptesc cum n-am apucat niciodată s-o fac deși o repetasem de mii de ori în fiecare clipă în care o priveam dar n-o vedeam, că mă pustiește lipsa ei, mă târăște pe pământ uscat de uragane și mă topește în venin de dor adunat în creuzetul orelor nătângi, amarnic…

Nici măcar nu-mi mai simt buzele, s-au topit și curg la pământ, ca picături din mercurul unui termometru spart, dar nu îmi este frică să pun mâna și să le simt răceala argintată, mă simt paralizat și orice-aș face, nu pot decât să respir – prin nările mele, sarea pământului recompune stalactite care își cresc asprimea din inima mea calcifiată… cum să îi spun tot ce nu i-am spus niciodată, și, rămas în mine, a sporit în mintea și în sufletul meu neîncetat ca o boală incurabilă, strecurată cu viclenie în fiecare celulă sănătoasă pe care a viciat-o cu dragoste nebună dintotdeauna și pentru totdeauna, în ce silabe reavene și în ce limbă neștiută să mai pot construi cuvinte care s-o poarte pe brațe, așa, adormită, în lumea mea, înapoi acasă? Și dacă le-aș găsi chiar scormonind în mine și în carnea mea, cum ar putea ele să sune ca la începutul lumii și să facă lumină, cum a zis Dumnezeu, acolo unde nu mai e decât o umbră?


Nu pot decât să gem și să întind mâna spre ceea ce a mai rămas din noi: un eu descompus până la oase, contemplând o ea care nu-și mai aparține, o fantomă a unui biet androgin părăsit de zeii răzbunători și lăsat pe jumătate despicat, să moară de dor, cu rana cărnii celuilalt în propriul corp…  Așa cum stă, așezată cu picioarele încrucișate sub ea, pare că meditează în liniște la ceva, sau pur și simplu caută cu mintea răspunsurile pe care și le-a dorit o viață întreagă… e liniștită acum, cu conștiința amorțită de efectul sedativelor și parcă imploră cu mâinile o liniște după care a tânjit mai mult de câteva sute de ani, ca o icoană într-o biserică de la începutul lumii…

… peste fața nefiresc de palidă, marginea voalului roșu pare că-i ascunde marele secret rămas întipărit pe harta mută a obrazului și buzele au rămas închise în roșul carmin al ultimului strigăt: „Îmi este tare dor de tine”… nu mai poartă inelele acelea mari care mă fascinau de fiecare dată, respirând atât de mult ritualuri orientale și își sprijină în mâini bărbia, ca și când și-ar prelungi în mută rugăciune gândurile, acum atât de tăcute, dureros de tăcute… simt că dacă aș atinge-o, s-ar transforma într-o statuie de gheață în care dalta a murit la ultima cioplire, lăsându-i inima dezgolită, în văzul tuturor, ca o bucată de carne însângerată, palpitând…

ea nu mă mai aude, eu nu mai știu a vorbi… se leagănă înainte și-napoi, e toată o mătase roșie care flutură legată de catargul unei corăbii naufragiate la malul unei mări sălbatice… aproape nu respiră…

Undeva departe, în mintea mea, trupul ei golit de sine își caută liniștea, prea târzie întâmplare, prea pustie căutare, și mă trezesc cu privirea trăgând-o spre mine, respirând-o în mine, în viața mea de acum și aici, până la ultimele seve… aș  vrea să pot să (-i) spun că nu e timpul mort, că nu e târziu, dar ceasuri crude și răzbunătoare au bătut demult stingerea și oricât aș încerca să vorbesc, nu pot să scot din mine un singur sunet, un singur cuvânt care s-o ridice de jos, s-o dezvelească de voalul roșu de tăcere și nebunie mută, s-o facă să râdă în hohote, să mă ia în brațe și să-mi dea ca întotdeauna inima ei, în lipsa mea, în fuga mea…

Deasupra noastră, un cer violet își poartă norii spre nicăieri, acoperind cu umbră fiecare oră, în curtea sanatoriului e iarăși vânzoleală, a sosit o ambulanță cu câțiva medici care înghesuie pe-o targă un pacient care acum pare liniștit, în cămașa de forță nu i se mai văd decât ochii încremeniți într-o tandră așteptare, pare un tânăr – sau mai degrabă copilandru, cu un păr negru ușor cârlionțat și o privire atât de senină, albastră… aici, în azilul de nebuni, viața încremenește în ceea ce are ea mai frumos, irepetabil, în bucuria clipei de a fi acolo unde atâta vreme ți-ai dorit să fii și n-ai putut, cu nici un preț, aici e liniște și poți vorbi orice, pentru că toate cuvintele îți vin turnate pe buze ca picături de miere, aici poți să te dezbraci de voalul roșu al păcatului de la începutul lumii și să-ți îmbraci cu el iubita, s-o ascunzi în tine, să n-o mai știe decât gândul tău, îndrăgostitul…

– Spune-mi dacă vom mai putea fi vreodată fericiți…

I-am tulburat liniștea, se vede că în drojdiile minții ei rătăcite ceva s-a mișcat. Infim, dar s-a mișcat. Și-a strâns la gură mâneca și nările i se umplu de mirosul pe care vrea să-l scoată cu totul din țesătura catifelată, cu forța. Așa face întotdeauna când se simte amenințată de ceva, oricât de banal. Repetă gesturi infantile, care îi provoacă regresia în senzația de protecție a perioadei copilăriei. Fredonează un cântec pe care îl recunosc cu întârziere, fără cuvinte – ca sufletul meu. Îi înțeleg tăcerea, pentru că am fost aici de atâtea ori, în locul acesta mort dintre noi, în care orice respirație capătă amploarea unei avalanșe strivind totul în jur. Până și în tăcerea asta aceasta curge un fluid pe care îl simțim deopotrivă, din vârful degetelor scurgându-se către pământ, iar de acolo se întoarce învolburat în miezul lucrurilor noastre, nestingherit, de mii de ori. Atât ne-a mai rămas. Ochii ei goi, melodia neterminată și îmbrățișarea aceasta în care secundele se sparg ca niște bolovani în cădere.

Nu aștept niciun răspuns, pentru că n-am pus nicio întrebare, ci, mai degrabă, mi-am așezat în aer suferința, în puținele cuvinte care au încremenit între noi. Teama, idealul pierdut, căldura și o fostă viață din care îmi amintesc doar alungarea din Rai, un amalgam de sentimente. S-a lăsat cuprinsă în brațele mele și mă privește, de foarte departe, ca și când ar vedea o lumină difuză, din aceea care te face să strângi ochii, încercând să deslușești în penumbră contururi bine ascunse. Nu mai spun nimic, să n-o tulbur. Aș vrea să împietresc, dar în venele mele sângele turbează, scăpat din zăgazuri.

Salonul 7. Doi nebuni frumoși, o zi de toamnă cu o ploaie încăpățânată, răscolind amintirile. Lumea noastră. O dorință irepresibilă de a opri timpul îmi bate în timpane ritmuri de marș funebru. Aș vrea ca „mâine” să fie o dimensiune intangibilă, așa ca spațiul cosmic, ca orizontul, ca o fata morgana. Fără întrebări. Eu, ea și imposibilul, așezat între noi ca o vale a plângerii. Dincolo, nimicul.