tatăl meu s-a ascuns într-o frunză de vino-ncoa’
și așa a vrăjit-o pe mama
a ademenit-o în chip de foșnet,
se născuse, cu mult înainte, ca să se pregătească
pentru acest mic ropot de aplauze, dumnezeiesc,
bravo, ai făcut ce se cuvine, avea el s-audă la nașterea mea.
cuminte, ea
nu știa ce-o așteaptă, iar eu,
nici atât.
mi-a povestit, mândru, după aceea, și nu prin cuvinte, ci
tot prin sunete, niște luciri de foșnet îndepărtate
atât de ascuțite și moi, ca țipătul nopții închis într-un far.
sunt dimineți când mă trezesc cu câte-un catarg la colțul ochiului
atunci mi se umflă pieptul și pornesc, târând încăpățânarea spre noapte.
mie, de la pâine îmi place
mai mult coaja.
foto inkartwork „Nebula with Gold Leaf” sursa
Citește și totul începe, acum
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
