De două zile, de când m-am întors acasă, nu am auzit pescărușii. Nu am realizat că mi-a fost dor de ei. Nu știu, de fapt, de ce anume mi-a fost dor. A fost ca și cum te-ai întoarce într-o casă goală, așteptându-te ca acolo să fie cine trebuie. Poate mâine dimineață, când va fi mai răcoare, să-i aud?
Am văzut „Carne trémula”, de Almodóvar, tradus la noi prin „Sânge fierbinte”. Din abațiile, catedralele și castelele Loirei am sărit direct în non-sensul vieții, așa cum îl vede Almodóvar. O cu totul altă lume, aceasta înfățișată în majoritatea filmelor lui. În lumea lui, mi-e greu să cred că aș face parte dintre supraviețuitori. Așa e viața? Sau așa e doar viața altora? A majorității? Habar nu am. Nu contează. Viața mea a viața mea, așa cum e ea, poate mai bună, în niciun caz mai rea ca a altora.

Nu avem dreptul să judecăm pe nimeni pentru cum alege să-și trăiască viața. Nu știm cum am proceda într-o situație prin care nu am trecut. E o iluzie, o îngâmfare, o lipsă de înțelegere esențială să crezi că ai proceda mai bine decât cel pe care-l blamezi. Iar când la mijloc este iubirea… niciunul nu înțelegem nimic. Or exista, cu adevărat, oameni precum personajele lui Alomodóvar? Madrid, anii 70, oamenii sunt lipsiți de drepturile esențiale.

Ce e mai rău, o dictatură sau o incapacitate personală?

Elena, o fostă prostituată teribil de onestă, o fostă dependentă de droguri devenită un soi de femeie perfectă (în accepțiunea mea), ajunge să-și sacrifice viața pentru cel care are mai multă nevoie de ea, soțul ei, David, handicapat, mergând în căruț, altfel, baschetbalist de succes – și îl avem aici pe Bardem foarte tânăr – în detrimentul celui pe care ajunge să-l iubească (Victor), după ce l-a urât ani de zile, din eroare: a crezut că handicapul produs soțului ei a fost pricinuit de glonțul slobozit, într-o încleștare, de cel pe care îl urăște.

Dar nu, glonțul nu de el fusese slobozit, ci de cel care a apăsat pe trăgaci, mână peste mâna lui, și anume partenerul de echipă (o echipă de polițiști) al lui David, care deloc întâmplător a apăsat trăgaciul pistolului din mâna lui Victor. Victor era cuplat cu nevasta coechipierului, polițist mai în vârstă, mai experimentat, gelos, care știa că soția îl înșală cu colegul lui.

Și ce e viața altceva decât o sumă de erori? O sumă de presupuneri, o sumă de scenarii în urma cărora acționăm crezând că scenariile noastre sunt reale. Pare cinic. Este cinic. Nu știu. Așa cred. Și,cu toate că și eu am micile mele convingeri, știu că ele sunt false (sau valabile momentan) și că nu folosesc, în cele din urmă, la nimic. Dar pur și simplu nu putem trăi fără ele, oricât ar fi de mărunte. Sunt cârjele noastre existențiale, sunt lanternele care ne ghidează-n noaptea vieții.

Deja orele 20 și nici urmă de pescăruși. Parcă orașul ar fi părăsit. Ziua s-a micșorat. Am lăsat-o mai largă la plecare. În doar două săptămâni a pierdut o jumătate de oră. Așa crește și scade totul, până să apucăm să simțim cu adevărat asta. O știm, dar nu o simțim. Sau nu în ritmul creșterii și descreșterii. Da, e clar, îmbătrânesc. Ce porcărie!

O mamă își părăsește copilul, murind. O altă mamă îl ia în primire. Nevasta. Întotdeauna bărbații au o mamă, dar la fel este și cu femeile, și ele au nevoie de un tată. Măcar uneori. Cât de greu este să ne maturizăm, să devenim adulți! Cât de legați suntem de trecutul nostru de copii, pe care-l vrem perpetuat la infinit! Niciodată nu suntem mulțumiți cu ce avem.

Câți rămânem lângă partenerul nostru din iubire, și nu din dependență? Câți? Nimeni nu e stăpân pe nimeni, doar dependențele noastre, silențioase, sunt stăpâne pe noi. Ce bine că nu o știm! Dar nu, nu, în viață nu există prostituate dependente de droguri care să se transforme în femei oneste și educate și sincer iubitoare. Asta se poate doar la Alomodóvar și ce bine că există regizori de talia lui, și ce bine că există povești, și ce bine că avem nevoie de povești!
Nici urmă de sunet de pescăruși. Cerul e mai gol fără ei. Sunt, ei, o lipsă sau doar o apărare care ascunde o lipsă? Ce contează? Contează că orașul e pustiu, e răcoare, adierea vântului fâșâie perdelele într-o muzică un strop tristă, ramurile nucului se unduie șăgalnic și mă simt ca și cum aș fi singurul locuitor de pe pământ. Ah, noi, cu scenariile noastre! Un greiere dezmorțit țârâie scurt. Și mâine e o zi.

Citiți și Un film al lui Bertolucci, pictorul-poet