mi-a mai rămas ceva
aproape jumate, aproape întreg
mai nimic – cum ar spune
o parte din mine dacă
mi-aș îngădui să-nțeleg
că se face-ntuneric și nu
lumina e stinsă.
sărurile ar prinde apa
de gât, de poala hainei
și-ar gânguri să fie lăsate
așa cum sunt
la locul lor
migălos și târziu.
înaintea cristalelor și înainte
ca acidul sagace să-și fi încrustat
inițialele pe lămpașe
uleiul se prelungea prin fitile
lovind în joacă noaptea
cu pumnii mici de lumină.
unele vase sunt așa transparente
că se varsă din ele ce-ar trebui
să le conțină nesfârșit
de repede.
foto tumblr.com
Citește și blândețe
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
