Într-o perioadă în care întreaga omenire a fost tulburată de criza sanitară, iată că Paul Verhoeven dă startul unei întoarceri a energiei vitale pe ecran, odată cu pelicula „Benedetta”. Astfel, îl regăsim în forma sa cea mai debordantă: epicul și spectaculosul, urmat de intim, filmul istoric punctat de însemne ale contemporaneității, actoria dinamitată de isterie, «carnalul» dus la nivelul sângeros – totul traversat de un umor care nu-și cere niciodată scuze. Provocatorul cineast și-a ațintit ochii în 2021 pe imaginile clasice catolice, subminând și provocând structurile religiei în îndrăzneața sa peliculă „Benedetta”. Este sexualizarea explicită a religiei de către Verhoeven o provocare superficială sau o analiză profundă a modului în care prejudecățile implicite, de gen, în cadrul instituțiilor de credință ar conduce doar la violență și abuz? Greu de răspuns. Totuși, este uimitor modul în care distilează sexualitatea, corupția, sistemele defecte și provocarea într-o singură poveste fascinantă. „Benedetta” reprezintă o bucată de cinematograf pur verhoevenian, împletind temele sale recurente până ajunge într-un întreg atât de iconoclast încât îi va face pe toți să se înfioare…inclusiv pe cei cărora le place să se creadă iconoclaști.
Noul film al lui Verhoeven ni se prezintă într-o nuditate brută și impură, care aduce filmul mai aproape de artificialitatea televizată a „Regilor blestemați”, un film pe care îl putem considera în mod legitim ca fiind minor, dar care – în același timp – se eliberează de considerentele obișnuite de judecată pentru a oferi o meditație atipică asupra misterului credinței bazată tocmai pe o clătinare a punerii în scenă. Din primele sale secvențe, Verhoeven filmează un cler ai cărui membri nu sunt păcăliți de „regulile jocului”; credința este «o afacere, și cu atât mai mult un «spectacol», în care călugărițele sunt «actrițe» ca celelalte, cu excepția faptului că sunt puțin mai puțin conștiente decât superiorii lor că participă la o «mascaradă». Aici, intră în scenă „ciudata” Benedetta (Virgine Effira), o actriță care va lua foarte în serios acest joc absurd de credință, până în punctul de a-i da consistență și de a-i converti chiar și pe falșii membri devotați din vârful ierarhiei clericale. Cineastul olandez prezintă, aici, o lume în care corpul feminin este văzut ca fiind în mod inerent „păcătos” în toate nevoile și funcțiile sale. Verhoeven încearcă să exploreze acest lucru, punând accentul pe trup și aplecându-se spre nevoile carnale, filtrate prin iconografia religioasă.
Benedetta Carlini a fost o călugăriță de la începutul secolului al XVII-lea, din Pescia, un mic sat din nordul Italiei. Se pare că a întreținut o relație cu una dintre călugărițele sale, în perioada în care era stareță a Mănăstirii «Maicii Domnului». De asemenea, ea a susținut că a avut viziuni și chiar a primit «stigmate». În 1619, ea a susținut că a fost «vizitată» de Iisus însuși, care i-a spus Benedettei că trebuie să se căsătorească cu El. Oamenii au început să pună la îndoială afirmațiile Benedettei, iar ancheta (Papalității) care a urmat a scos la iveală relația interzisă. Din aceste motive, a fost întemnițată și i s-a retras rangul.
Virginie Efira este neînfricata Benedetta. Pentru prima dată, micuța fată e vândută (în esență) unei mănăstiri conduse de o stareță interpretată de uimitoarea Charlotte Rampling. Chiar și în copilărie, trupul ei este «o proprietate», tocmit la mănăstire pentru prețul corect. Apoi, „Benedetta” face un salt peste18 ani, când personajul din titlu începe să aibă viziuni despre Iisus. Sunt aceste manifestări ale lui Hristos reale sau fac parte dintr-un anumit act? Motivele Benedettei transformă întregul film într-un mister, iar Verhoeven pare mai interesat de ceea ce dezvăluie despre lumea din jurul ei decât de problemele credinței ei, în special de modul în care aceste motivații au efect asupra mănăstirii și, de asemenea, asupra ticăloșilor precum Nuncio, mesagerul papal, interpretat de un Lambert Wilson batjocoritor.
Bunăoară, nebunia Benedettei începe din plin atunci când «îl vede» pe Iisus pentru prima dată în timpul unui spectacol. În acel mic eveniment artistic, călugărița distinge într-o rază luminoasă o apariție a lui Mesia ca un păstor coborând de pe un deal. Cu o tehnică verhoeveniană (realizatorului i-a plăcut întotdeauna să repete scene sub diferite forme), această viziune fantastică este reluată și inversată câteva cadre mai târziu, când Bartolomea (Daphne Patakia), viitoarea sa iubită, se refugiază în mănăstire, precedată de oile pe care le-a păzit până să fugă de la tatăl agresiv. Filmul trece constant de la scene banale de acest gen (de exemplu: când Benedetta intră în Pescia (în copilărie), cineastul zăbovește la un spectacol de stradă în care un trubadur se fandosește grosolan în fața mulțimii) la fantezii comico-religioase, operând pauze în ton, hrănind în același timp o întrepătrundere între realitate și delirul eroinei. Desigur, problemele credinței sunt puse în contrast cu problemele carnalității după sosirea sărmanei Bartolomea (expresiva Daphne Patakia), o tânără care fuge de familia ei abuzivă. Mai lumească decât tânăra crescută în mănăstire, aceasta de pe urmă devine un obiect al dorinței pentru Benedetta, care este sfâșiată între pofta ei și chemarea ei. Din nou, Verhoeven se joacă cu extremele fizice în scene precum cea în care Benedetta o obligă pe Bartolomea să-și bage mâinile în apă clocotită sau cea care implică, ei bine, un obiect de plăcere modelat dintr-o statuie a Fecioarei Maria. Desigur, într-una dintre multele atingeri jucăușe, Benedetta rostește numele lui Iisus (după primul ei orgasm). Un personaj secundar spune că „Suferința este singura modalitate de a-L cunoaște pe Hristos”. Verhoeven ar putea pune la îndoială această afirmație.
Fabula despre credință și romantismul safic se ciocnesc, căci obiectul/statueta din lemn conferă astfel filmului alegoria: jucăria erotică este atât o inversare literală a unei icoane religioase (cea a Fecioarei Maria, care își păstrează capul) cât și o dezbrăcare a unei imagini – sculptura erotică a unei călugărițe aspirante. Îndepărtând forma și culorile lemnului, călugărița păstrează doar un obiect gol, menit să sporească înzecit plăcerea Benedettei. Deși își schimbă des fața de la o scenă la alta (își asumă – alternativ – rolul de sfântă, de lesbiană cuceritoare și de călugăriță stăpânită de o entitate care se prezintă drept Dumnezeu, dar vociferează ca demon), Benedetta are o constantă: fascinația pentru nuditate. De la dezbracarea duhovnicească a călugăriţei, până la cea a propriului trup, nu este decât un singur pas pe care tânăra îl face fără să tresară; febra sexuală care o stăpânește merge mână în mână cu aura de sfințenie pe care o dobândește treptat în cadrul comunității din Pescia. Verhoeven expune apoi clar povestea unui delir mistic și a unei propagări a iluziilor, într-un teatru gol contaminat de imagini artificiale – o viziune a Muntelui Măslinilor sau spectacolul oferit de apariția unei comete (ambele viziuni sunt digitale). Desigur, nu este de neînsemnat în acest sens că, în paralel cu nebunia care stăpânește mănăstirea – chiar și rivala Benedettei, maica superioară Felicita (impecabila Charlotte Rampling), va ajunge să fie cucerită de delirul ei –, orăşelul este ameninţat de spectrul ciumei. Într-un deznodământ grandilocvent, în care Benedetta reorganizează în avantajul său montarea micului teatru clerical (arderea pe rug în piața publică), călugărița dezbrăcă trupurile înnegrite ale devotaților, cangrenată de acest rău ciudat numit „credință” (fanatică). Hotărât să demonteze febra credinței, în „Benedetta”, cineastul Paul Verhoeven desființează granițele dintre trup și minte, transcendența sexuală și cea religioasă – (printre atâtea) granițe ale creștinismului dogmatic. Prin urmare, „Benedetta” nu exceelază în inovații regizorale, dar ceea ce orchestrează în ceea ce privește relațiile de putere dintre femeile însele și în cadrul ierarhiei clericale este fascinant.
Regia: Paul Verhoeven
Scenariul: David Birke et Paul Verhoeven după „Soeur Benedetta, entre sainte et lesbienne” de Judith C. Brown
Imaginea: Jeanne Lapoirie
Decorurile: Katia Wyszkop
Costumele: Pierre-Jean Larroque
Sunetul: Jean-Paul Mugel
Montajul: Job ter Burg
Muzica: Anne Dudley
Distribuția:
Virginie Efira – Benedetta Carlini
Charlotte Rampling – Stareța Felicita
Daphne Patakia – Bartolomea
Lambert Wilson – The Nuncio/Mesagerul Papal
Olivier Rabourdin – Alfonso Cecchi
Clotilde Courau – Midea Carlini, mama Benedettei
Durata: 2h 11 min.
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.