Niciodată firea omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci când râde. Cu siguranță, râsul, ironia, satira sunt principalii anticorpi ce provoacă reacția prin care un organism social sănătos se apără de anchilozarea dogmatică. Râsul este acea “gimnastică” spirituală cu ajutorul căreia ne ferim de “ateroscleroză” afectivă, prevenind colapsul moral. O comedie cum numai Howard Hawks sau Billy Wilder ar fi putut crea, o veritabilă bijuterie franțuzească /“comé­die française”, Victoria, realizată de Justine Triet se înscrie în noul val /“nouvelle vague” de cineaști de certă valoare artistică. Încă de la prima sa proiecție, pelicula a fost aureolată de elogiile criticilor și ale celorlalți participanți de la Quinzaine des Réalisateurs (Festivalul de Film de la Cannes, 2016).

Victoria © Justine Triet

Justine Triet a reușit să alcătuiască o miraculoasă alinață între doi maeștri ai comediei americane – James L. Brooks și Blake Edwards -, o delicioasă combinație de realism social și burlesc cu tentă “à l’américaine”(Howard Hawks, Billy Wilder sau Blake Edwards). În egală măsură, Victoria este o comedie dulce-amăruie despre femeia prinsă în vârtejul amețitor al crizei vârstei mijlocii: deși e încă tânără, atrăgătoare și simpatică, avocata blondă pare inconsecventă. În unele situații, apare ca o simpatică depresivă, un fel de Gena Rowlands (“râd-plâng”, “plâng-râd”). Victoria Spick, avocat în cauze de drept penal, divorțată, aflată în plin deşert sentimental, ajunge la o nuntă unde se întâlneşte cu cel mai bun prieten, Vincent (impecabil interpretat de carismaticul Melvil Poupaud), dar şi cu Sam (Vincent Lacoste), un fost dealer de substanțe interzise, pe care ea îl salvase dintr-o încurcătură. Câteva zile mai târziu, Vincent este acuzat de tentativă de omor tocmai de iubita sa. Singurul martor  al scenei este câinele (dalmațianul) victimei.


In Bed with Victoria / Victoria (2016)

Mai mult silită decât convinsă, Victoria acceptă să-l apere pe acest macho, Vincent, în timp ce-l angajează pe Sam pe post de asistent. Fostul ei soț – un blogger bovaric și vindicativ – îi va răscoli viața privată și o va târî într-un alt proces. Acesta este doar începutul unui real “cataclism” pentru Victoria, o adevărată eroină a timpurilor moderne, care-i va oferi șansa actriței belgiene Virginie Efira să gliseze  între burlesc și comic revigorant, într-un rol pe măsura talentului său. Așadar, după La bataille de Solférino, Justine Triet ne propulsează în viața ciclonică a șarmantei avocate aflate în pragul unei depresii. Văzută de la distanță, Victoria pare o femeie briliantă, cu o bogată activitate (pledoariile sale avocățești îi aduc succesul profesional), o mamă activă, care-și crește singură cele două fetițe. Totuși, privită mai de-aproape, viața distilată în euforie nu mai stârnește invidie, ci chiar e de compătimit, fiind scufundată în singurătate, deși e o permanentă agitație în jurul ei. Când bona o lasă de izbeliște, iar David, fostul soț (neliniștitul Laurent Poitrenaux e perfect în postura de intelectual neînțeles și agitat) se decide să o transforme în personaj pentru blogul său, cel mai bun amic o solicită să îi fie apărător în procesul pe care i-l intentase fosta lui iubită.

Între aceste limite, Victoria se vede nevoită să-și stăpânească spiralele emoționale apelând ba la o clarvăzătoare, ba la un terapeut psihanalist, ba la un osteopat sau prin activități de dating. Grație talentului uimitoarei Virginie Efira, (aparent) femeia fatală  se confundă cu disperata cronică, iar Victoria se luptă cu disperare pe toate fronturile. Deși își dorește să regăsească dorința amoroasă, libidoul ei se află în bernă și nu găsește niciun buton care să-i comute/modifice  starea și să repornească mecanica plăcerii. Junele Sam, devenit “omul-bun-la-toate” (baby-sitter, asistent personal, bucătar, terapeut), încearcă de câteva ori să-i arate o cale, dar Victoria e prea ocupată cu altele ca să îl observe. La această femeie, nefericirea capată forme de catharsis. Realizatoarea, vigilentă la pericolul de-a nu vira către drama prea amară, pedalează vârtos pe efectele jubilatorii ale comicului de situație.

Așa vedem scene de un haz nebun la procesul  (în manieră hollywoodiană) câștigat de Victoria, martorii – care-au contribuit cel mai mult la succes – au fost un dalmațian și un cimpanzeu (!). Aparent lunaticul Sam are un rol important; deloc naiv, junele readuc echilibrul în viața tumultoasă a blondinei disperate. Fragila Virginie/Victoria scapă de pericol și nu mai ajunge la “fundul sacului” așa cum, inițial, păruse. Paradoxal, tocmai folosirea cuvântului – care-i adusese faima, o pune în dezacord cu anturajul. Eroina victorioasă  ajunge să formuleze astfel de cugetări: «J’ai réalisé que dans le fond du fond, il n’y a pas de fond» și să confirme că nefericirea nu e neapărat legată de tragedie și poate avea efecte tămăduitoare. Replica rostită cu un surâs liniștitor de cuceritoarea Virginie Efira devine emblema lucidității lipsite de patetism sau o formă prin care tristețea poate fi alungată cu ajutorul comicului. Justine Triet fixează centrul de greutate printr-o distribuție de excepție și le oferă actorilor șansa de-a portretiza, cu grație și eleganță, nevroza de tip Woody Allen. Galeria de personaje prezentate de cineastă rivalizează cu cele newyorkeze. Așa cum proceda cu volumele pe care le achiziționa, dar niciodată nu le rânduia, Victoria strânge oamenii în viața ei. În final, lecția cea mai importantă o va primi de la bărbatul-copil – Sam – pe care îl va opri definitiv în cuibul ei dezordonat. Nu este un declin în ceea ce privește “femeia de succes”, ci doar o invitație la maturizare și deplina spiritualizare – fără idei preconcepute.

În mod curios și oarecum involuntar, eroina scapă de egoism datorită acelui “menaj involuntar” cu tânărul Sam, realizând traiectoria spre curățenia morală la care adesea făcea referire. Montajul accelerează intriga și aduce pauza necesară, conducând la deznodământul care coincide cu ideea de soartă/destin. Acest film cu aspect de agendă de lucru, în care haosul e la el acasă, lasă loc și pentru romantismul discret, deși «a iubi» în acest univers seamănă cu o întâlnire marcată pe un colț de agendă, apoi uitată printre alte “evenimente”. Situată între dezolare și speranță, între cinemaul de autor și cel popular, pelicula Victoria nu e tranșantă ci, cu multă naturalețe, arată cum se poate re-formula problematica alegerilor/deciziilor  din viață, fără încrâncenare și fără prea multă disperare.

Victoria

Regia: Justine Triet
Scenariul: Justine Triet
Imaginea: Simon Beaufils
Decorurile: Olivier Meidinger
Costumele: Charlotte Vaysse
Montajul : Laurent Sénéchal
Productor: Emmanuel Chaumet

Distribuția

Virginie Efira -Victoria
Vincent Lacoste – Sam
Melvil Poupaud -Vincent
Laurent Poitrenaux – David
Laure Calamy – Christelle
Alice Daquet – Eve

Durata: 1h37 min

Via WebCultura