De Sărbători vorbim mereu despre îngeri, despre binele și frumosul absolut pe care ei îl reprezintă. Despre nevoia noastră de purificare, de îndepărtare de răul din noi și de acela care ne împresoară, ca să ne încerce. Rugăciunile noastre către ființele de lumină care ne sunt sortite încă de la naștere îi pomenesc mereu, ca o perpetuă mărturie a dorinței omului de a-și recupera Paradisul pierdut. Căci nu suntem, oare, și noi, îngeri? E adevărat, îngeri căzuți, dar în această cădere suntem cu adevărat învingători, cât avem în noi speranța de a vedea, simți, auzi glasurile lor divine.
„S-a spus mereu că îngerii sunt «dublul» ceresc al omului. Suntem mereu însoţiţi de «modelul» nostru, de portretul nostru îmbunătăţit. Și suntem – sau, în orice caz, ar fi bine să fim – într-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Îngerul oferă fiecăruia din actele noastre reperul epurei lui, adică desenul lui ideal. Lângă fiecare «este», îngerul aşază un «cum ar trebui să fie». El conjugă neobosit, la optativ, curgerea vieţii noastre, aşa cum am face-o noi înşine dacă am fi în condiţia lui.“
„Îngerii convertesc abisul dintre Dumnezeu şi om într-un spaţiu al comunicării. Ei dau consistenţă şi viaţă acestui spaţiu, transmiţând omului semnele lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu rugăciunile omului.”
Andrei PLEȘU, Despre îngeri
Citiți și Iubirea e cu totul altceva
