– Mi-e frică! Făcu Golescu aşezat pe marginea unui pat de-a dreptul străin. Nedumerit, aproape în pielea goală, numai maiou avea pe trup, însă el nu purta defel articolul respectiv de lenjerie. Respira sacadat de la efort sau căldură.
Deschisese fereastra fără să îşi arunce privirea în exterior cum ar fi fost firesc, terifiat de gândul că în jos ar fi o prăpastie alunecoasă de care n-ar fi în stare să se ferească. Teama de înălţime. Chiar în variante mici. În realitate nu era mulţumit de situaţia în care se găsea. Este normal să te trezeşti într-un loc necunoscut? Absurd. Noroc că răsăritul era în regulă, gândi aşezându-se pe un taburet găsit în cale în apartamentul destul de spaţios. Chiar dacă putea fi amiază. Şi cea mai dificilă remarcă, de ce n-ar fi fost apus? Observa lumina pe geam intrând în încăpere în fascicule timide, era blocată de o draperie opacă decupată în fâşii dreptunghiulare, însă n-avea curajul să meargă mai departe, să se apropie, privească în jur, dumirească. Cine ştie ce accidente probabile descoperă? Dacă nu era nici în oraşul natal, ci altundeva, alandala? În străinătate. Prostii. Îşi alungă impresiile ciudate înfuriindu-se că putuse a-şi imagina o asemenea variantă. Ce să caute aiurea în alte zone? Urmări cu privirea o muscă. Le detesta. Mai ales zgomotul. Politeţe umplută cu falsitate? Ipocrizii ascunse sub masca bunăvoinţei? În ultimul timp ignora banii, relaţiile, călătoriile, amiciţiile forţate.
– brrr, se înfioară ca şi cum a fost pentru prima oară mângâiat prin păr de femeia iubită. I-a fost de ajuns una. S-a lecuit. Dar să ajungi să deschizi ochii cu un gen de înstrăinare amnezică este cam nasol şi nu i s-a rupt filmul, n-avea motive. Urme curate. Cum să fii invizibil şi să vieţuieşti? Imposibil. Adevărata contradicţie a firii. Era tipul de om neputincios, bâlbâit emoţional care nu putea să iubească mai multe odată. Dimpotrivă. Chiar a învăţat din prima nereuşită eşecul. Nu era femeie. Sau obsedat. Nu persista, nu era insistent, consecvent. Un om sau bou. Totuna. Mamifere nevinovate regurgitând sentimentele false.
Geamul s-a închis brusc şi s-a trântit înapoi. Pe mijloc apăruse o fisură aproape oblică. Pocnise ca un sentiment înnăbuşit de diferenţele de presiune. Prea multă dragoste din partea unuia şi prea puţină din partea celuilalt. Contrastant. Ce-i înalt nu-i bine să ajungă repede mic, ori viceversa, alternativa sunt catastrofele. Cutremurat fără nicio avertizare. Nu-l percepuse ostil. Şi aşa nu considera c-ar fi fost casa lui! Chirie. Posibil. Proprietate niciodată ca să dispară ca un dinozaur în vânt. Dădu din umeri indiferent, zâmbind la imaginaţia avută într-o perioadă nesigură. Lucrurile n-au bun simţ. Alta ar fi fost situaţia dacă ar fi fost avertizat, măcar simbolic. Fusese naiv. Credul. Crezuse în stabilitate ca un orb ce se bazează pe bunătatea celui care vede.
– Dumnezeule! Pur şi simplu nu înţelegea cum ajunsese într-o încăpere cu care nu era familiarizat defel. Nu băuse, înghiţise, fumase nespecific de multe învârtiri terestre. Cu cele mai simple motive, nu avea de ce să se simtă terifiat în afară de necunoaştere. Doar n-o rămâne un ignorant docil de care să profite toţi. A fost destul una şi s-a lecuit. Măcar ceva, un detaliu, o chestie să-i fie apropiată. Un bibelou, tablou, papuci de casă, simbol, orice. O carte. Toate erau porcării romanţate, sexualităţi ale oamenilor bogaţi şi fără caracter, glume ce se vor a fi serioase dar rămân ideologii istorice sau manuscrise dirijante. Despre … succes, fericire egoistă, negociator tupeist, armonie budistă, plin de bani, etc. Nu-i aparţineau. N-ar citi aşa ceva nici picurat cu ceară opărită pe spate în timp ce făcea duş. Intrase la duş, chiar de nu era al lui, să folosească apa rece.
Nu prea o omogeniza sau încălzea, n-avea chef, voia să fie diferit de majoritatea oamenilor, de ce ar face lucrurile asemenea? Îi plăceau provocările măcar trupeşti, că alea intelectuale sunt dificile. Însă nu se folosea de alte corpuri. Rămânea suficient sieşi. Cefemeie ar accepta să intre lângă el în apare rece ca gheaţa? Probabil niciuna. Păsărica rece doare. Iluzii.
– Ţârrr… Un apel primit la telefonul mobil. Numărul necunoscut. Nu îi apărea asociat niciun nume. Paradoxal. De parcă ar mai exista astăzi oameni neidentificaţi. Răspunse scurt: Greşeală! Respinsese apelul cu naturaleţe. Apoi se îmbrăcase grăbit cu ceea ce considera că ar fi fost cazul să fie hainele personale. Erau ori nu erau. Textilele se micşorează, lărgesc hazardat dacă nu sunt spălate numai în apă rece. Şi atunci. Obsesiv. Îşi verifică portmoneul. Număra banii lichizi ca să îşi înţeleagă propria potenţă terestră, prin urmare fizică. Până unde ar fi în măsură să călătorească? N-au dreptate femeile. Fericirea nu trece prin stomac decât pentru disperaţi. Îşi aminti că mâncase ultima dată în urmă cu trei zile. Nu-i era foame. Era puternic mental.
De aici pleacă totul, îşi întări convingerile. Mâncarea este un tabiet. Însă umanioarele nu înţeleg chestia asta stupid de simplă şi îşi urmează habitudinile. N-avea bani prea mulţi. Dar avea picioare. Băuse o cană plină de apă de la robinet. Mai multe, chiar, şi se sătură. Iar se aşezase pe taburetul din dormitor meditativ. Nu căuta comori ascunse între pereţii zugrăviţi, nu juca la loto, nici nu primise testamente revelatorii de la neamurile egoiste pe care le pierduse demult. Chiar nu mai aştepta de la nimeni, nimic şi devenea împăcat cu sine. Ar spune că simţea fericirea, dar nu admitea aşa ceva. Ar fi fost luat în derâdere.
– Unde-s? Nu mai avea pierderi de memorie, nu avusese niciodată, revedea ce făcuse în fiecare clipă, chiar şi visul şi-l amintea, caraghios, majoritatea-l ignoră şi uită instantaneu ca şi cum n-ar fi personal. Fuga de sine pentru altul, drama nevăzută a umanioarelor! Un fel de coşmar al nemişcării chinuite. Cum să i se tragă de la reverie? Imposibil. Ţeapăn şi fugărit de ceva zglobiu şi înspăimântător, adică de o făptură care era în stare să facă orice îi trecea prin cap, minte, filamente, spunea multe prostii, dar şi lucruri deştepte, era unde i se năzărea, uneori chiar îl surprindea cu apariţiile şi se dădea mare că oamenii o strigă libertate. Făcea pe moarta dar era vie, ori invers, iubea şi ura în acelaşi timp, era sociabilă sau egoistă, îşi schimba înfăţişarea de prea multe ori, groaznic. Apoi s-a trezit într-o casă străină cu gândul nefiresc al libertăţii. Când nu cunoşti unde te afli, nu eşti liber. Cam aşa se spune. Dar se cutremură când realiză că libertatea are totul, inclusiv ignoranţa pe care se bazează ca să sufoce memoria eficientă.
– Ţârrr, ţârrr… Da. Răspunsese la telefonul mobil. „Unde eşti?” Era interogat de o voce aproape anonimă, probabil asistenta, secretara, o femeie care n-avea niciun interes şi se manifesta neutral, aproape răutăcios. Se încruntă când realizase că: „Ai întârziat la serviciu!” în ton se simţea reproşul ce îi arăta că şi-a permis luxul de a nu fi la timp într-un loc predeterminat. Nu era o caracteristică comportamentală.
-Vin imediat, zise încredinţat şi închipuindu-şi că un taxi cu şofer o să-l scoată din încurcătură. Unii conducători necunoscuţi fac mult bine oamenilor ce-şi rătăcesc adresa. Necunoscuţii ăştia. Te lasă fără iubire cât ai zice peşte dacă nu eşti atent şi începi să dansezi bucuros că măcar ai o chestie certă! Desigur, degeaba.
Mi-am pierdut identitatea? S-a întrebat cu toată seriozitatea Golescu. Imposibil. Improbabil. Doar nu mă ştie nimeni. Am făcut cu putinţă aproape totul în speranţa ca nimeni să nu mă găsească. Numai sateliţii sunt vinovaţi de faptul că oamenii nu mai au intimitate. Descoperă orice, oricând, numai să fie optim plasaţi.
– Mi-e frică să nu mă iubească cineva. Vreau să fiu uitat aşa ca o gâză minusculă şi detestabilă. De ce aş dori afectivitate vreodată? Doar este trecătoare şi în balanţă cu ura sau ignorarea. Mai bine nimic de la început. Se aşeză pe colţul canapelei păstrate din copilărie. Era un nostalgic. S-a legat de câteva lucruri la care nu avusese de gând să renunţe. Unul era dormeza clasică, formată din arcuri istovite, scârţâietoare. Când era copil a plâns după mobila schimbată, dată degeaba unor neamuri de la ţară. A pupat-o la propriu înainte să o încarce în camion. Fără să îl vadă cineva. Conştientiza ruşinea şi judecata unor străini, chiar dacă respectivii erau proprii lui părinţi.
Cel mai bine este singur. Nu are cine să te dezamăgească. Pentru cine să suferi. Dacă îţi plângi de milă este acceptabil. Numai să fii tu cauza, nu altă persoană care poate da din umeri, se lamentează, victimizează, îşi ridică statuie sau te ignoră, vociferează ori tace mâlc. Nicio diferenţă. Identităţile diferite se pot arunca în aceeaşi ciorbă. Aipierdut şi gata. Motivele sunt inutile iar explicaţiile logice, neargumentate, oricum sunt fix sterile. Poate ar fi cazul ca omul să uite cu desăvârşire iubirea! Este o poveste, ceva cu adevărat crud înălţat prea mult în locuri în care n-are ce să caute individul singular. La colectiv este în regulă. Dispar unicităţile care fac cel mai mare rău lumii.
– brrr. Făcu dând drumul apei reci în duş peste creştet şi corp în neştire, încet şi zgribulit, apoi tumultuos. Înfrigurat ca orice început emoţionant, puternic pe urmă luptându-se cu propriul corp de îmblânzit zilnic. De fapt, creierul trebuia să-l docilizeze. Nu să creadă imposibilul, ar fi ajuns la schizofrenie, ci să facă lucruri diferite care îl smulg din propria timiditate timorată de confort.
Cele câteva secunde de contact contează, restul devine obişnuinţă. Luase săpunul de ulei de măsline cu muşeţel şi se frecă viguros peste tot. Inclusiv scalpul. Strângea pleoapele ferindu-şi parţial pupilele de usturimea clăbucilor. Apoi deschise gemuleţul mic de la baie. Nu erau aburi care să iasă, doar un surplus de umiditate. Căscă şi urină simultan. Se poate. Intră iar sub duş câteva secunde. Reluă activitatea ştergerii cu acelaşi prosop. Căscase plictisit de adormirea nefondată. A intrat grăbit în bucătărie să-şi prepare o cafea. Ignora cu ştiinţă micţiunile potenţiale, post-ritual al îmbăierii.
Descoperi un lipici universal. Aplicabil şi pentru sticlă. Cu paşi târâiţi, dăduse draperia la o parte şi refăcu cu migală traseul crăpăturii de la geamul din sufragerie. Până o să aibă timp să-l schimbe. Ce uşor este dacă stă la locul ei, dacă nu se mută în alte domicilii, domenii, ţări. Poate fi reparată. Dah. Dădu din cap afirmativ. Oamenii nu-s lucruri. Cum să-i repari cu lipici universal?
– Dumnezeule! Rosti siderat. Adezivul picurase şi pe alături. Iar alături de alături se află corpul fizic, nu sufletul. Şi la un tip ce reprezintă o prelungire inutilă? Ceva. Şi-o lipise de pulpă. Asta era. O smulsese. Cu nervi. Derma unită rămăsese într-o parte. Nu cerceta în care. Nu mai avea timp pentru nimicuri. Oricum era singur. Folosi o cremă după ras cu rapiditate. Usturime. Ignoră provenienţa cum ignora uneori spaţiul care nu-i spunea mare lucru. Există. Dar nu pentru el. Existe, mai departe.
Îi sunase din nou telefonul. Număr necunoscut. Să răspundă, ori ba? La început nu îi dăduse importanţă, păstrase impulsul de a respinge contactul cu exteriorul. Era insistent şi nu s-a oprit după ce a trecut de patru apeluri. Nu închisese dezamăgit de mesageria vocală automată pe care o anulase. Cineva era nerăbdător să-i vorbească. Ultima judecată l-a pus pe gânduri. Dacă era o femeie înamorată? Nu. Nu vindea iluzii. Nu oferea funcţii sau bani. Nu era o variantă de rezervă de vreme ce se retrăsese ca să trăiască numai din scrierile căutate de puţină lume.
– Ţârrr, ţârrr… Abonatul telefonic nu este momentan disponibil! Afirmă cu vocea subţiată instinctiv. Închisese zâmbind. Adevărata libertate de a fi indisponibil dacă te retragi suficient să înţelegi cu adevărat ce meriţi. Putea să rămână singur, închis într-o cameră de bloc fără să stârnească isterii. De ce? Ca să evite comunicarea. Încrederea. Trădarea interlocutorului când are cea mai mare încredere în oponent. Linia ocupată sau închisă. Mesajul de început în care îşi dovedea credinţa într-o unică persoană. Aşa că de l-ar apela toată lumea ar răspunde, altfel, pentru o singură persoană, nu.
Mi-am găsit eul? Ce e aia? Originalitatea. Da. Şi dimpotrivă. Mai degrabă nu. Cum să fii original într-o lume filantropică şi imitativă? Să copieze reproducerile fragmentar originale? Greu. Inabordabil. Luă o felie de tort cu marţipan alb, găsi înăuntru un blat ciocolatiu şi o cremă de vişine şi îl mestecă tacticos în loc de mic dejun. Era gustativ excelent. Marţipanul. Vişinele. Zaharurile. Rareori mânca dulciuri. Numai când se trezea părăsit de toate emoţiile posibile pentru altcineva concret. Parcă devenise imun.
– Mi-e frică că nu mă iubeşte nimeni. Trăia într-o ţară tristă în care oamenii au vândut totul, la început proprietăţile, apoi timpul, şi în cele din urmă iubirea. De complexaţi ce sunt, nativii consideră că străinii sunt un fel de stăpâni ai universului şi nu realizează hidoşenia şi caracterul lor libidinos. Sunt asemenea, doar că au altă imagine formată pe prejudecăţi. Unele populaţii au dispărut din această cauză. Real şi neironic. Universul nu este un impostor. Cosmosul nu este singur. Dragostea nu este falsă. Doar iluziile universului pervers, a cosmosului idiot şi ale ideologiilor reprezentative false sunt penibile.
Golescu ieşi din apartament gonind spre îndeplinirea sarcinilor de lucru, ignorând sentimentele. Iubirea este o pacoste. Fără ea nu ai ce regreta, cu ea regreţi că o ai! Aşa că cel mai indicat este să lucreze ca să uite. Va ignora toate chestiile nesemnificative. Dacă o să fie în stare. Însă avea o voinţă de fier. Coroziunea atacă lucrurile slabe. O fi fiind puternic?! Aşa se întreba, sugestiona. da. da. Doar nu-i metal. Este o simplă fiinţă plină de apă şi vin. Pierduse totul, câştigase întregul. Aşa da! Rămână acolo. Departe. Aproape. Hilar.
Citiți și Pentru iubire trebuie să lupți…
