Pentru iubire trebuie să lupți. Dacă mai ai de ce…
– Priveşte în sus! O indicaţie categorică, ceva de genul neluat în seamă. Golescu făcu o mutră de om interzis. Faţa i s-a aplatizat de parcă ar fi fost lovit cu ceva peste cap pe neaşteptate. Din senin. Aşa cu un robinet sau rozetă puse pe degete de un isteric frustrat care îl lovise pe la spate, altfel n-avea curajul. Se uita unde i se năzărea şi dimpotrivă, nu unde i se spunea.
Ea zâmbea curajos. Nu se ascundea. Ştia că dacă îl calcă pe nervi, măcar o să o ţină minte toată viaţa. Bărbaţii au o memorie scurtă şi precară. Dacă lucrurile se întâmplă conform anticipărilor. N-avea de gând să cadă în capcană. Îi va încerca răbdarea. Era femeie, doar.
– Nu. A răspuns îmbufnat ca un copil care a luat negarea în braţe. N-avea chef de sex cu martori. Este mai fain să te opui. Îi pui pe unii în încurcătură. Ea era măritată şi-l ademenise înăuntru în casă. A intrat în curte, dar rămăsese în faţa uşii. Un tip, probabil soţul era pitit la colţul garajului şi aştepta probabil să intre, îi urmărea pitit şi se făcea că nu îi priveşte.
– Haide sus. Acum. Te rog.
– N-am chef. Ţi-am adus doar pachetul ăsta. De la Mimi, vară-ta.
– … unele idei inhibă. Sau adevăruri.
– În jos? Vrei?
– Nicidecum.
Ceilalţi s-au pus să cânte la saxofon. Pe nepusă masă. Aveau instrumente pe care din sărăcie le împrumutau unul de la celălalt. Acordurile întrerupte deveneau caraghioase. Nu trebuiau să-i demonstreze nimic mai mult. Oricum prostia nu o compensau interpretativ. Golescu fusese bruscat fiindcă nu era un imitativ organic şi în pauze interpretau destul de prost câteva partituri din jazzul clasic, să arate că sunt superiori, muzicieni, artişti, ceva de genul ăsta, deşi nu reprezentau decât copii penibile, orchestră familiară falsă.
– Uită-te în sus!
– Nu.
– În jos?
Ea aştepta reacţiile. Indiferentă. Avea în pahar votca cu ceva chimicale comune şi asumate. Reclame de doi lei. Suc neutral bun doar pentru naivi.
– Doamne-fereşte! A răspuns instinctual Golescu ca să-şi bată joc şi mai tare de cei cinci indivizi frustraţi, îmbrăcaţi în costume închiriate. Ieftinături. Unul avea pene la turul pantalonilor, ori i-au căzut de pe buze, aşa-şi imagina şi se distra copios. Proştii sunt solidari dacă au iluzii personale. I se fâlfâia de tipi, nu înţelegea ce naiba au, era cu o femeie pe care o dorea şi nu agasase pe cineva. Se băgau în seamă.
– Ăsta-i nebun. A concluzionat unul dintre ei, cărunt, dar nu înţelept. Nu vine isteţimea odată cu vârsta, degeaba îmbătrânesc mulţi, degeaba, rămân identici idioţi.
– Da. A răspuns un verişor sau neam mai îndepărtat. Îi spunea unchiu, destul de des. Oricum îl terminăm. Prea mult suferă surioara.
– măă… dacă n-o iubeşti, mori! I-a suflat în nas al treilea cu un fel de avânt cooperatist, plin de sine, curajos, aşa reuşise. Ca şi cum ar fi fost cazul să se sacrifice din dragoste ori să accepte implacabilul. Nu ştiau ce înseamă implacabil, dar reprezenta un fel de ploaie care vine odată cu cerul acoperit de atmosferă negativă şi polarizată pe invers.
– Toţi murim! A conchis Golescu nesigur pentru siguranţa proprie. Lovise aerul, câteva tegumente şi simţi că este aplatizat fără să dorească. Totuşi rămăsese convins că nimeni nu-i etern. Cunoştinţele reverberau în genul respectiv. Dacă o să-i facă de petrecanie şi n-a apucat să meargă pe cărările neumblate? O să rămână ca un bătrân dezaxat şi care priveşte cu nostalgie trecutul insinuos. Câte nu putea face, dar le-a evitat ca să fie corect! Perfect aiurea.
– Priveşte în sus! Şi l-au prins de păr, ţintindu-i faţa spre cer.
– nu. A rostit sec Golescu.
– În jos.
– Nu.
– Ăsta-i nebun de-a dreptul! A conchis al cincilea care a tăcut până atunci.
– Da. Da. Da. Dar de ce?
– Vreau să mă uit în mine. Văd totul…
– E o întrebare?
– Da. Da. Cum să nu?
– Păi, confirmaţi aiurea, în cele din urmă. Nu mai mă bateţi la cap cu aiureli. Fumaţi şi mergeţi mai departe pe căile alese.
– Te dai deştept? Nehotărâţi, plictisiţi, poate apatici restul chefliilor.
– E o întrebare?
– Nu. Învăţând din prima să nu mai răspundă afirmativ. Tipii aveau chef de scandal şi ezitau să înceapă fără motiv. Nu că le trebuia unul.
– Atunci mai bine nu vorbiţi! Dacă nu ştiţi ce vreţi staţi deoparte. Ori întrebaţi ceva coerent, ori aprobaţi ceea ce se spune. Indecişi. De ce vă e teamă?
– De nimic. Nimeni. Niciodată. Ţie ar fi cazul să-ţi fie teamă! Crezi că eşti inatacabil? Suntem mai mulţi! Nu vezi?
– E întrebare?
– Da. Nu. Nu ştiu. Dă-te undeva! Întrebările sunt cretine. Trebuie acţiune. Fapte. Nu întrebări fără sens.
O iubea pe ea. Sau era îndrăgostit. Cui îi păsa? Nimănui. Oricum trecem pe lângă iubire ca nişte impostori şi ne este frică dacă situaţiile devin critice. Rămânem în lenea personalizată. Adevărata relaţie. Cei mai mulţi. Se considera diferit. Cui îi pasă? Nimănui. Dar pentru iubire trebuie să lupţi. Dacă mai ai de ce! Normal. Altfel ajungi la inutilitate. Veşnicul nimic. Mulţi fac dragoste cu nimicul. Asta le spusese şi turbaseră. Avea dreptate. Cumva!
Blogul lui Regis Mafteiu Roman poate fi accesat aici.
