Știu, am un caracter urât… mă bucur de necazul prostului, dar asta e, nu pot să mă abțin. Omenirea așa-zis civilizată s-a imbecilizat atât de grav cu teoriile, că a ajuns într-un impas penibil. Relativizând și punând la îndoială absolut orice, analizând, pritocind ipotetic pe lângă realitate, conceptualizând de dragul discursului etc s-a pomenit cu un hibrid: omul teoretic, care e o fantoșă intelectuală, o ființă umană prizonieră într-o imagine de sine nefondată.
S-a umplut pământul de închipuiți care au impresia că demonstrația, discursul despre SINE, pot ține loc de act și de calitatea de a fi acel cineva. Impostura începe cu un ”țin mult la tine și îți doresc binele” în loc de ”draga mea” sau ”dragul meu”, continuă cu un ”aș face orice pentru tine” în loc de a-i împlini la propriu acelui om o dorință, oricât de mică.
Sunt tot mai multe cazuri patologice de acest gen. Să zicem că respectiva femeie, pe care închipuitul o intoxică cu predici în care se auto-gratulează, ar vrea să meargă în parc cu barca sau să primească o floare și respectivul îi tot dă de furcă trăgând de nervii ei cu ce îi face lui plăcere și îl pune pe el în valoare. El insisă că o venerează, dar o folosește. I se pare că, ridicând-o în slăvi, textual, se achită de actul de a-i dărui ceva ce ar conta pentru ea. Nu își dă seama. Să spună ca o flașentă că ar face orice pentru ea, fără să facă nimic din ceea ce îi stă în putere și ea își dorește, e delir egolatru.
pictură de Fabien Claude
Mulți au impresia că intențiile contează. Ba nu contează absolut deloc. Un ins cu o părere infectă despre sine, dar care reușește să facă aluia o bucurie e infinit mai bun decât unul care e doar un lăudăros care se auto-justifică și auto-definește mereu ca om de calitate și care rămâne captiv în zona simțirilor și declarațiilor și intențiilor fără acoperire.
Și o dulcinee care nu e în stare decât să-și construiască niște aparențe, o poză, nu e decât un pictorial ambulant. Nimic din ceea ce pretinde că e nu are constistență și adâncime. Ea izbutește să se păcălească în primul rând pe sine și, când s-a hipnotizat bine, și s-a convins că e posesoarea pretinselor farmece și calități improvizate din penel, încearcă să fraierească și un Gigel și cade în plasa propriilor pretenții și himere. Ratează, desigur. E o muză – teoretică, ipotetică, potențială – una wannabe.
De asemenea, masculinitatea și feminitatea nu sunt despre cum arăți. Nici despre cum te definești, Dumenzeule! Genurile nu sunt constructe ideatice, nu sunt concepții despre sine, sunt arhetipuri de comportament. Dacă nu mai e nimic ”arhe” s-au dus pe copcă, sunt demne de alte nume. Le putem spune fefelitate și bibilitate sau truly și droly…
Omul-închipuirii așa se prezintă. El e un veșnic adolescent care se auto-inventează sau care își etalează ipotetic potențialul. El rămâne o schiță permanentă, un construct, un proiect. Această biată ființă-teoretică e un prizonier al raționamentelor. El nu poate depăși planul mental, nici în comunicare nici în cunoașterea de sine, nu se vede decât prin cuvinte și prin idei.
Comunicarea, se știe, e 85% non verbală. Iar textele, dacă nu sunt științifice, ci au ca miză relațiile personale, interumane, conving și ating prin stil și prin tonalitatea emoțională a expunerii. Aceasta care se infiltrează în substanța lor și funcționează ca sugestie și aluzie la cele senzoriale. Un ”dragul meu” în loc de ”țin la tine”, cum spuneam, umanizează, încălzește și împinge vorbirea spre pragul realității.
Cel mai patologic caz de auto-reducere la textualitate pe care l-am cunosut e un ins absolut rigid în plan fizic, care suferea de un fel de paralizie a expresivității corporale și care căuta să se exprime cât mai riguros și mai obiectiv, mai impersonal și mai detașat, chestiuni care reclamau de fapt căldură, expresie directă, asumare subiectivă. Un ins inhibat, complet lipsit de curaj, terifiat, care îmi amintea de victimele unei molime din perioada interbelică, produsă de un virus care ataca sistemul nervos și care îi făcea pe bolnavi să aibă spasme atât de puternice încât la un moment dat paralizau complet. Deveneau niște statui vii. Un ins paralizat de frica de a greși, de a rata, de a fi rău, refugiat în teorie ca într-un bloc de piatră.
Omul-teoretic este unul potențial, unul care nu își face curaj nici să fie nici să facă. El se menține, ca o gâză prinsă în insectar, ca un tablou într-o expoziție, sub sticla discursurilor, el se enunță pe sine, se menține exponat de muzeu.
