Emil Dorian (16 februarie 1893, Bucuresti – 27 martie 1956, Bucuresti) a fost un poet și prozator român evreu de profesie medic.
Debutul său editorial l-a constituit volumul de versuri ”Cântece pentru Lelioara” (1923), dedicat în întregime fiicei sale mai mari, Lilia, pe care a numit-o, poetic, Lelioara.
Emil Dorian cu soția Paula și cele două fiice, 1920
Dor (Cântece pentru Lelioara)
”Ades mă prinde un dor de clipă/ Când mai pluteam în visuri moi/ Şi tu de-abea’ntindeai aripa/ Ca să cobori senin la noi./ Aş vrea să simt atunci fiorul/ Acelei crunte aşteptări/ Să mă zdrobească iarăşi dorul/ Şi să mă zbat în remuşcări./ Şi culegând un braţ de stele/ Ca să te’ndrăgostesc mai viu,/ Să intri’n cântecele mele/ Ca într’un leagăn auriu.”
Cântecele de elogiu al copilului, feminității și paternității, așezate sub semnul candorii și puerilității sentimentului, sunt expresia unei atitudini poetice adolescentine care, în următorul volum de versuri numit ”În pragul serii” (1924), se va limpezi muzical și simbolic.
„Aștern beteala peste ape
Și roua peste frunzele ce plâng
ca niște clape”.
Ca prozator, s-a manifestat prin romane cu problematică socială, inspirate din mediul evreiesc autohton, precum ”Profeți și paiațe (1931), ”Vagabonzii” (1935), ”Otrava” (1947) și prin cărți de popularizare si vulgarizare a medicinei (”Misterele și tehnica sexualității”, 1932; ”Adevărurile sexualității”, 1932; ”Femei și doctori”, 1932). A alcătuit o culegere de texte despre istoria medicinei (”Din trecutul nostru științific”, 1955) și a lăsat un interesant roman de observație socială, cu acțiunea plasată în lumea insectelor (”Memoriile greierului”, 1937).
Traduce din Heinrich Heine, Ed. Haraucourt, H.H. Ewers, Bodo Vildberg, E. Strinberg.
“Jurnal din vremuri de prigoană”
Sunt surse care afirmă că ”dreptul la glorie și l-a cîștigat însă postum, printr-un extraordinar jurnal. Prima parte a acestuia, ce acoperă perioada 1937-1944, a văzut lumina tiparului la Editura Hasefer, în 1996 (mai întâi publicată în traducerea în limba engleză a Marei Soceanu – “ The Quality of Witness”, în 1982).
Lectura însemnărilor dezvăluie un scriitor de o sensibilitate particulară, o minte deosebit de lucidă și, mai ales, un spirit dornic să priceapă chiar și ceea ce nu poate fi înțeles: oroarea omenească. Căci oare ce sînt paginile sale dacă nu o oglindă a dezastrului politic, moral și social trăit de evreii din România în anii extremismului de dreapta? Document al supraviețuirii, un asemenea travaliu diaristic este și un exercițiu al vitalității memoriei. Și asta pentru că tot ce se pierde prin uitare își interzice dreptul la ființă: o moarte despre care nu se consemnează nimic încetează să mai fie extincția unui om, devenind o simplă dispariție biologică; o comunitate fără răbojul triumfurilor și suferințelor sale se autocondamnă la inexistență. Scriitorul care notează reperele dezastrului personal, dar și momentele tragice ale comunității căreia îi aparține seamănă întrucîtva cu un pacient așezat pe divanul psihanalitic, încercînd să salveze de la uitare fapte și tîlcuri decisive pentru viața lui și a lumii.
Prin tema sa, jurnalul ținut de Emil Dorian pînă în 1944 se înrudește cu consemnările celebrului său coleg de breaslă Mihail Sebastian, un alt reprezentant de frunte al evreimii românești interbelice. Siameze prin grozăviile, suferințele și umilințele povestite, cele două jurnale pictează o lume în plin proces de «rinocerizare», în care prietenii nu sînt ceea ce ar trebui să fie, iar dușmanii se dovedesc a fi mai cumpliți decît în cel mai negru coșmar. Martor al multor întîmplări demne de imaginația dantescă, Emil Dorian înregistrează atent mutațiile unor conștiințe și decăderea unei națiuni (sursa)”.
”Cu fir negru de arnici”
Jurnalul lui Emil Dorian este configurat în trei părți: 1934-1944, 1945-1948 și 1949-1956 și a fost salvat aventuros în manuscris “prin propriile puteri”. Partea a doua “Cărțile au rămas neterminate” și partea a treia ”Cu fir negru de arnici” au fost editate în România, prin grija Editurii Compania.
Cel de-al treilea volum al Jurnalului se sfârșește cu versurile unei poezii numită Medalion, extrem de lucidă, ca o premoniție:
“O clipă se trezește omenirea,
Și-adună zdrențele de ideal
Și-ncepe iar să spere fericirea:
O nouă mască intră-n carnaval”
”Sunt gândurile unui intelectual evreu greu încercat de perioada istorică pe care a străbătut-o, rezistând înjosirilor, construindu-și cariera de medic în paralel cu identitatea de scriitor, poet și traducator, sperând apoi, după 1944, în valorile mult trâmbițate ale socialismului sovietic implantat în Romania … mai apoi observând atent, scriind, ba chiar și criticând și până la urma dezamăgit profund de noua societate în construcție, care călca peste valori umane și tipare stabile sociale.
Firul negru de arnici al acestei perioade îl reprezintă însă obsesia bătrâneții și a morții. Indurerat de plecarea din țară a uneia dintre fiice și bolnav de dorul ei, copleșit de greutățile impuse de climatul vieții literare, cu sănătatea grav zdruncinată, Emil Dorian are în acest jurnal notații profunde, realiste și dureroase (sursa)”:
“Moartea … Poate că n-ar fi atât de greu, dacă ar veni direct. Dar întâi se sfârșește viața.”
“Cu cât îmbătrânești, cu atât te covingi mai mult că oamenii lipsiti de umor sunt absolut nefrecventabili.”
“Una dintre cele mai veritabile bucurii, care dispare când începe îmbătrânirea, este acel sentiment de creștere, de desăvârșire al fiecarui an de tinerețe. Nu mai e decât satisfacția rămânerii pe loc în cazul cel mai fericit.”
Proza, versurile, traducerile de respirație intelectuală, precum și Jurnalul au rămas spre cunoașterea și amintirea omului, timpurilor…
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.