Dincolo de înzestrările / limitele genetice, dincolo de puterea exemplului și de ceea ce părinții au plantat în supra-eul copilului ca valori și surse de sens și aspirații, dincolo de similitudinile inerente gradului de rudenie avansat, tind să cred că există un fel de program care ne impune să reproducem eșeurile și reușitele părinților.
Sigur, ai mult mai multă încredere în talentul propriu dacă ești copil de artist. Dar mă gândesc și în sens contrar… Băiatul unui Quasimodo nu își ia în serios puterea de seducție chiar dacă a fost făcut cu Esemeralda și îi seamănă mamei.
Sunt progenituri deosebit de obraznice care se luptă cu timiditatea părinților imprimată în ei. Sunt rebeli care se forțează să depășească supușenia părinților, conformismul lor. Și, de regulă, eșuează. Oricum obrăznicia și rebeliunea sunt semne de dezechilibru, exagerări, heirupisme. Copilul moștenește cumva – nu doar genetic, moral, cognitiv, ci și instinctiv – misiunea de a-și reproduce părintele.
De aceea nu le înțeleg (nu zic că am ceva împotrivă, doar că nu pricep) pe cele care aleg ori să meargă la banca de spermă ori să facă un copil cu câte un bărbat pe care nu îi iubesc. Odrasla le va semăna ambilor, va reproduce și caracterul lui. Sigur, cu variațiuni notabile, dar chiar și așa. Un tată necunoscut nu e unul inexistent, iar un tată nedorit și neiubit de mamă poate fi o problemă (nu sunt psiholog, doar speculez) în subconștientul copilului.
Urmărind grosso modo cum au evoluat fiii și fiicele unor cunoscuți, pare că fenomenul se confirmă.
Cu foarte multă ușurintă au ajuns în topuri copiii de părinți performanți social, iar cei cu părinți ”amărâți”, chiar supra-dotați fiind, cumva s-au autosabotat printr-o statornică neîncredere în sine sau prin alegeri fatalmente nepotrivite.
Cunosc inși excepționali în anumite sensuri care se comportă ca niște impostori în domenii în care sunt la înălțime (fie că performanța e intelectuală, emoțională sau morală) fără motiv concret, doar pentru că părinții lor au fost mediocri în ele. Îmi amintesc în facultate cum erau copiii de actori și regizori, ce siguranță de sine și dezinvoltură aveau pe lângă cei de ingineri.
Există această presiune a reproducerii, oricât s-ar strădui copilul să se disocieze de părinți. Te pomenești în uzină la 18 ani, deși visezi să ajungi aviator. Ceva din inconștient îți joacă feste. Visezi o viață aventuroasă și te trezești șobolan de bibliotecă. Faci pe dracu’ în patru să nu ajungi alcoolic ca tata, dar ajungi workoolic sau dependent de ciorbă de burtă.
Copiii obțin fără nici un efort de la viață lucrurile pentru care au muncit părinții. Un psiholog cred că ar ști mai bine să explice. Obțin foarte greu, foarte greu ceea ce părinții n-au izbutit. Dacă părinții au fost nefericiți, chinuiți, e foarte greu pentru copil să găsească mijloace să nu fie la fel.
Îmi pare rău dacă vă dezamăgesc, dar nu cred că are nimeni libertatea să decidă să fie fericit, deci e nedrept să se blameze careva că nu îi iese și că eșecul lui afectează copilul… Asta e.
Intuiția mea e că moștenim și aspirațiile cele mai profunde ale părinților, dar și o idee greu modificabilă a modului în care putem obține lucrurile de la viață. Ca să o spun sintetic moștenim inconștient metoda, strategia existențială a părinților. Problema e că nu ne vine să riscăm să o luăm pe altă cale. E un fel de frică de necunoscut care ne paralizează. Sunt ființe de o inteligență sclipitoare cu destine de mediocri, pentru că le-a fost frică de acest necunoscut, frică întipărită în gene, în minte, în subconștient… în toată fibra lor interioară.
Citiți și Judecata interioară, de aceeași autoare.
