Motto: ”Fiecare e lupul cel rău în povestea cuiva”
De obicei în ochii celor care ne părăsesc suntem personajul negativ.
Agresivitatea, fie ea socială sau intimă provine, aproape întotdeauna, din faptul că moralizam motivele de frustrare și nemulțumire. Că le dăm o acoperire morală, vreau să zic. Atribuim acelui ceva care nemulțumește sau neliniștește sau dezamăgește însemnele răului. Fenomenul e unanim valabil, de la drojdierul care își înjură nevasta la filosoful care se stropșește savant la gândirea altuia.
E valabilă și reciproca. Cel mai adesea avem măcar un motiv întemeiat să părăsim pe cineva. Dar pe acel motiv batem monedă cu chipul necuratului. Nu ni se par suficiente chestiunile de ordin afectiv ca ”argument” al despărțirii, ne simțim datori să le adăugăm o suprasarcină… Și cel mai adesea ni se arată travestite în rațiuni morale. Ca să nu ne simțim vinovați tragem tare cu învinovățirea abandonatului.
Cel mai simplu ar fi să admitem că așteptările nu ne sunt împlinite:
- pentru că nu facem destul ca să captăm sentimentele și bunăvoința celor de la care le avem;
- pentru că nimeni nu e obligat să ne placă și să ne iubească.
Oamenii încurcă borcanele, mai precis pun două etichete pe unul singur. Răul emoțional nu coincide întotdeauna cu răul moral. Nu orice lovitură e o nedreptate care se repară printr-un act de justiție.
A doua problemă e că oamenii au două pretenții care sortesc eșecului doleanțele lor:
- Pretenția de a fi tratați așa cum se comportă ei cu celălalt: am oferit ascultare vreau ascultare, am dat ghionturi vreau și eu să fiu înghiontit, am dat dulceață de piersici vreau dulceață de zmeură (eventual).
- Pretenția de a fi inocenți în orice condiții.
Iar aceasta din urmă este un focar de resentiment. Despre ea voi vorbi, pentru că explică agresivitatea fie ea în plan virtual sau real. Când un ins are alte idei, convingeri sau valori, atacatorul proiectează asupra lui, dacă e convins de neprihănirea persoanei și ideilor proprii, însemne malefice. El se lupta cu un balaur acolo.
Oamenii buni sunt cei care își pot accepta, cu șanse deci de a o controla, capacitatea de a face răul, de a gândi rău, de a fi răi.
În mod analog, curajos e cel care își învinge frica, nu inconștientul care ignoră pericolele.
Înțelept este cel care își poate depăși experiența proprie, nu cel care și-o dă de exemplu.
Empatic este cel care își învinge indiferența nu un individ mimetic emoțional.
Etc.
Cei care se consideră victime absolute – ar trebui ca această tulburare să aibă nume în DSM – au un complex de superioritate morală, se consideră inocenți întru totul.
Bineînțeles că există și situații în care avem un călău, torționar și un prizonier, ele sunt extreme și acolo într-adevăr victima nu are nimic de asumat.
Dar în situații de viață obișnuite există alternative, opțiuni.
Sigur că e ideală această echitate și ea se întâmplă de la sine în prietenie, de aceea se cheamă prietenie. Dar e foarte rară și nu poate fi gestionată prin voință sau obținută la cerere.
Semenii și nesemenii ne fac lucruri oribile, care ne lovesc, ne strivesc, ne umilesc. E foarte comodă poziția victimei absolute. E comod să confunzi faptul că nu ai nicio vină cu faptul că ești absolvit de orice răspundere pentru răul întâmplat. Ai fost naiv, neglijent, exaltat, flatabil, fraier, încrezut, nu îndeajuns de precaut, nu te-ai asigurat de potențialele pericole, cumva ”te-ai suit beat la volan”, ai provocat, conștient sau nu, o impresie greșită, care a atras consecințe nefaste etc. Ai declanșat un mecanism opresiv printr-o formă de agresivitate pasivă, poate. Sunt multe posibilități.
De la un punct încolo, și tertipurile vinovaților și hachițele victimelor sunt aceleași. Nimeni nu suportă povara răspunderii pentru un lucru rău sau pentru o suferință, a altuia sau proprie. Vinovații au mii de scuze, victimele trag tare cu acuzele, tocmai pentru că și unii și alții știu – și de aici sentimentul răspunderii ținut sub preș – că lucrurile acelea oribile erau evitabile.
SINGURUL mod în care poate fi depășită trauma – sentimentul cronic de victimitate – în cazul în care nu survine miraculos, iertarea, e acceptarea răspunderii proprii, mai precis împărțirea răspunderii cu persecutorul.
Singurele victime absolute sunt copiii. Noi, adulții, din păcate, ne convine sau nu, am avut și avem de ales.
Un adversar nedorit care atacă poate fi neutralizat prin neparticipare la conflict. Nu ești obligat să îl faci K.O.
Partenerul/ prietenul/ tovarășul de arme nepotrivit este un ”monstru”, doar în cazul în care te-a forțat prin șantaj să te ții cu el sau cu ea, altminteri, dacă l-ai ales, indiferent pe ce criterii, ești responsabil(ă) de cursul lucrurilor. Nu ești vinovat că te chinuiește și că se poartă nedemn, bineînțeles, sau că ai nimerit într-o capcană, dar responsabil ești. Faptul de a fi fost naiv, din păcate, nu te scutește, psihologic, de gândul că ai fi putut evita lucrurile.
În măsura în știi că ai fost la o răscruce unde ai avut de ales, din nefericire, te simți responsabil.
Maturitatea cu care acceptăm această realitate accelerează procesul depășirii traumei. Nu justiția socială, ci doar cea interioară, care operează cu alte măsuri, poate repara lucrurile.
Justiția exterioară stabilește rapid că vinovat e ăla care ”face urât”, justiția interioară, însă, lucrează cu măsuri care nu sunt ”pozitive”, cu probe impalpabile.
Practic, cel mai de temut adversar al fiecăruia este judecătorul interior.
Fiecare are multiple subterfugii, eschive, în încercarea de-a-l păcăli sau de a-l băga în ceață.
Ca să încurc și mai rău ițele, voi spune că justiția interioară nu este neapărat dreaptă, ea se bazează pe un sistem cu oglinzi, de aici decurg și iluziile pomenite la început… amăgirea echității necesare sau a coincidenței dintre binele emoțional și binele moral.
Iar balanța interioară, ca și simțul ordinei de care dispunem, ca și spectrul așteptărilor sunt simpliste, nerealiste, ele reproduc principiul bumerangului: ” ceea ce dai ți se întoarce”. Nu e chiar așa.
Oamenii tind să demonizeze suferința, e valabil de când există specia. Rene Girard a scris excepțional despre asta în ”Țapul Ispășitor”.
Gândirea naivă și cea magică sunt profund proiective, nici nu sunt tocmai gândire. Tocmai acesta este rolul raționalității, să spargă oglinzile și să arate ce e dincolo de ele.
Mecanismele agresiv-defensive se declanșează automat atunci când omul se simte depreciat, neînțeles sau ”atacat” de cineva cu valori diferite și cu concepții care i-ar pune în pericol binele lui. Se declanșează și atunci când suntem nevoiți să ne confruntăm cu monștri ca despărțirea, abandonul, trădarea, boala, singurătatea. Respingem violent ceea ce ne tulbură sau torturează sufletește și trupește, desigur. Opunem rezistență la tot ce ne atacă resursele (iar idealurile, speranța, credința sunt resurse). Așa se explică răfuielile filosofice, religioase și ideologice.
Rolul rațiunii e minor, e acela de a gestiona lucrurile într-un fel fel care să disocieze planurile (suferința provocată de abuz și nedreptate, de suferința provocată conjunctural, de suferința de care suntem responsabili) și care să ne scutească de povara unui grad în plus de victimitate.
Uneori ne mai bate și soarta.
Citiți și Anorexia, demonul existenței mele.
