continuare de aici:

Damnații și salvații

III. Ruşinea

„[…] Recitesc acum un fragment din Armistițiul. Cartea a fost publicată doar în 1963 (Einaudi, Torino), dar scrisesem aceste cuvinte încă din 1947; este vorba despre primii soldați ruși ajunși în fața lagărului înțesat de cadavre și muribunzi: „Nu salutau, nu zâmbeau; păreau apăsați, nu atât de milă, cât din pricina unei rețineri vagi, ce le încleșta gura și le pironea  privirea asupra scenariului funebru. Era rușinea binecunoscută nouă, care ne copleșea după selecții și de fiecare dată când asistam sau eram supuși unui ultragiu: rușinea pe care nemții nu au cunoscut-o, aceea încercată de omul drept pentru vina altuia, care are remușcări că așa ceva există, că a intrat irevocabil în lumea existentă, iar voința sa a fost nulă sau prea slabă și nu a ținut loc de pavăză”.
Nu cred că am ceva de șters sau de corectat, dimpotrivă, am de adăugat. Că mulți (eu însumi) am încercat sentimentul de „rușine”, adică de vinovăție în timpul prizonieratului și după aceea, este un fapt dovedit și confirmat de numeroase mărturii. Poate părea absurd, dar el există. Voi încerca să-l interpretez pe cont propriu și să comentez interpretările altora.
Cum am amintit la început, jena vagă care însoțea eliberarea poate că nu era chiar rușine, dar era percepută ca atare. De ce? Putem încerca diferite explicații.
Voi exclude din acest demers analitic unele cazuri excepționale: ale prizonierilor, aproape toți politici, care au avut puterea și posibilitatea de a acționa în interiorul lagărului în apărarea și spre folosul propriilor tovarăși. Noi, aproape majoritatea prizonierilor obișnuiți, nu-i știam și nici măcar nu bănuiam că există: logic de altfel pentru că, din cauza evidentelor constrângeri politice și polițienești (Secția Politică din Auschwitz doar era o ramură a Gestapoului), ei erau obligați să acționeze pe ascuns, nu numai față de nemți, ci față de absolut toată lumea. În Auschwitz, imperiu concentraționar format 95% din evrei, pe vremea mea, foarte restrânsa lor rețea politică era în fază embrionară; personal, am asistat la un singur episod care ar fi putut să mă facă să intuiesc ceva, dacă nu aș fi fost strivit de chinul de zi cu zi.
Spre începutul lunii mai 1944, aproape inofensivul nostru Kapo a fost înlocuit, iar noul sosit s-a dovedit un individ de care aveai de ce să-ți fie frică. Toți cei desemnați drept Kapos recurgeau la bătaie: evident, asta făcea parte din prestațiile lor, era limbajul lor, mai mult sau mai puțin acceptat; de altfel era singurul limbaj care în perpetua babilonie de acolo putea fi realmente înțeles de toți. Nuanțele lui erau înțelese drept îndemn la muncă, admonestare ori pedeapsă, iar în ierarhia suferințelor se plasa între ultimele locuri. Ori noul Kapo lovea altfel, convulsiv, cu răutate, pervers: în nas, în fluierul piciorului, în organele genitale. Lovea ca să doară, ca să producă suferință și să umilească. Nici măcar, asemenea majorității, din pură ură rasială, ci cu voința fățișă de a-i face să simtă durerea pe toți din subordinea lui, fără discriminare sau vreun pretext. E foarte probabil să fi fost bolnav mental, dar, evident, în condițiile acelea, indulgența pe care simțim că trebuie să o avem astăzi față de acești bolnavi, acolo ar fi fost deplasată. Am vorbit despre asta cu un coleg, un comunist evreu croat: ce se putea face? cum să ne apărăm; să acționăm colectiv? Cu un zâmbet ciudat, mi-a spus doar atât: „N-o să țină mult, vei vedea”. Într-adevăr în decurs de o săptămână bătăușul a dispărut. Dar câțiva ani mai târziu, la o întrunire a supraviețuitorilor, am aflat că unii deținuți politici repartizați la Biroul Muncii din lagăr aveau puterea terifiantă de a modifica numerele de pe listele cu prizonierii desemnați pentru gazare. Cine avea modalitatea și voința de a acționa în felul acesta, de a se opune astfel sau în altă manieră mașinăriei lagărului, era la adăpost de „rușine”: ori, cel puțin, de cea la care mă refer acum, deoarece, poate, încearcă una de altfel fel. La adăpost trebuie să fi fost în aceeași măsură și Sivadjan, bărbat liniștit și tăcut pe care l-am pomenit întâmplător în Se questo è un uomo (Einaudi, Torino 1958) în capitolul Cântul lui Ulisse, despre care am aflat în aceeași împrejurare că strecura explozibil în lagăr în vederea unei posibile insurecții.
După părerea mea, sentimentul de rușine sau de culpă ivit în momentul recăpătării libertății era cum nu se poate mai amestecat: era alcătuit din elemente disparate și în proporții diferite, de la unul la altul. Trebuie amintit că fiecare dintre noi, din motive obiective ori subiective, a trăit experiența lagărului în felul lui.
La ieșirea din beznă, sufeream pentru că redobândeam conștiința că fusesem siliți să decădem. Nu că am fi vrut, din pasivitate ori din cine știe ce vină, trăisem, totuși, luni, ani de zile ca niște animale: zilele noastre erau făcute din zori până-n noapte din foame, trudă, frig, frică, iar marja pentru a medita, a gândi, a încerca sentimente fusese anulată. Îndurasem murdăria, promiscuitatea și degradarea suferind mult mai puțin decât am fi suferit în viața normală, deoarece metrul nostru moral se modificase. În plus, toți furasem: din bucătărie, din fabrică, de pe câmp, în fine, „de la alții”, de la cei aflați de cealaltă parte a baricadei, dar tot furt era; unii (puțini) decăzuseră într-atât, încât furau pâinea de la propriul tovarăș. Ne uitasem nu doar țara și cultura, ci și familia, trecutul, cum ne imaginasem viitorul, deoarece eram reduși, ca niște animale, la clipa prezentă. Din această aplatizare ieșisem doar în intervale scurte în puținele duminici de odihnă, în clipele fugare înainte de a cădea în somn, în toiul bombardamentelor aeriene, dar erau ieșiri dureroase tocmai pentru că ne dădeau ocazia de a măsura din afară înjosirea noastră.


Cred că tocmai acestei întoarceri îndărăt ca să ne uităm la „apa periculoasă” [1] li se datorează multele cazuri de sinucideri de după (uneori imediat după) eliberare. Era întotdeauna un moment critic, care coincidea cu un val de noi gânduri și de depresie. Dimpotrivă, toții istoricii lagărelor, și cei sovietici, concordă notând că erau rare cazurile de sinucidere în timpul prizonieratului. În această privință au fost avansate diferite explicații; în ce mă privește, eu propun trei, care nu se exclud reciproc.
Prima: sinuciderea ține de om, nu de animal, adică este un act gândit, o opțiune ne-instinctivă, nefirească; iar în lagăr erau puține momentele în care puteai opta; trăiai exact ca dobitoacele puse în jug, care uneori se lasă ucise, dar nu se omoară singure. A doua: altele erau lucrurile „la care trebuia să te gândești”, cum se spune în mod obișnuit. Ziua era arhiplină: trebuia să te gândești cum să-ți astâmperi foamea, să te sustragi în vreun fel trudei și frigului, să eviți bătaia; tocmai din cauza iminenței constante a morții nu aveai răgazul să te concentrezi asupra ideii de moarte. Este brutală, cum numai adevărul poate fi, observația lui Svevo din Conștiința lui Zeno, acolo unde descrie cu cruzime agonia tatălui: „Când mori, ai cu totul altceva de făcut decât să te gândești la moarte. Tot organismul lui se concentra pe actul respirării.” A treia: în majoritatea cazurilor, sinuciderea pornește de la sentimentul unei culpe pentru care nicio pedeapsă nu a survenit ca să-l atenueze; ori duritatea prizonieratului era percepută ca o pedeapsă, iar sentimentul culpei (dacă pedeapsa există, trebuie să fi fost vreo culpă) era trecut în planul al doilea, ca să revină după eliberare: cu alte cuvinte, nu aveai de ce să te pedepsești prin sinucidere pentru o culpă (reală ori presupusă) pe care deja o ispășeai prin suferința cotidiană.
Care culpă? Când totul a luat sfârșit, ieșea la suprafață conștiința că nu ai făcut nimic, ori nu destul împotriva sistemului în care fusesem înghițiți. Despre inexistența unei rezistențe în lagăr sau, mai bine zis, în anumite lagăre, s-a vorbit prea mult și cu prea mare ușurință, mai ales de către cei vinovați de cu totul alte culpe pentru care au de dat socoteală. Cine a trecut prin asta știe că existau situații, colective și personale, în care o rezistență activă era posibilă: altele, mult mai frecvente, în care nu era. E cunoscut faptul că, mai ales în 1941, în mâna nemților au căzut prizonieri milioane de militari sovietici. Erau tineri, cei mai mulți bine hrăniți și robuști, aveau pregătire militară și politică, adesea formau unități organice cu gradați de trupă, subofițeri și ofițeri; îi urau pe nemții care le invadaseră țara; cu toate acestea rare ori au opus rezistență. Denutriția, lipsa hainelor și celelalte neajunsuri materiale, pe care atât de ușor și economic le poți impune – iar nemții erau maeștrii în privința aceasta – au un efect destructiv rapid, iar înainte de a distruge, paralizează; cu atât mai mult când sunt precedate de ani de segregare, de umilință și maltratări, migrații forțate, tăierea legăturilor familiale, ruperea contactelor cu restul lumii. Ori asta era condiția majorității prizonierilor debarcați la Auschwitz după popasul în ghetouri și în centrele de recrutare în drumul lor spre infern.
De aceea, la nivel rațional, n-ai prea avea de ce să te rușinezi, dar rușinea tot rămânea, mai ales în fața puținelor, luminoaselor exemple ale celor care avuseseră tăria și mijlocul de a o face; am amintit asta în capitolul intitulat Ultimul din Mai este oare acesta un om? unde este descrisă executarea prin spânzurare publică a unuia din rezistență, în fața unei mulțimi înspăimântate și apatice de prizonieri. Este un gând care atunci abia de ne-a trecut prin minte, dar care a revenit „după”: poate ai fi putut și tu; fără îndoială, ar fi trebuit să o faci; este o sentință pe care supraviețuitorul o vede, ori crede că o vede în ochii celor care (mai ales tineri) îi ascultă povestirile și judecă cu facila minte de apoi; ori pe care, eventual, o aude când îi este adresată fără milă. Conștient ori nu, se simte incriminat și judecat, împins să se justifice ori să se apere.
Mai realistă este autoacuzația sau acuzația de a nu-ți fi făcut datoria din perspectiva solidarității umane. Puțini supraviețuitori se simt vinovați de a-i fi făcut rău în mod deliberat unui tovarăș, de a fi furat de la el, de a-l fi lovit. Cine a făcut-o (având funcția de Kapos, dar nu numai ei) refulează amintirea; din contră, aproape toți se simt vinovați pentru că au omis să dea o mână de ajutor. Prezența alături de tine a unui tovarăș mai slab, mai neajutorat, fie mai bătrân, fie prea tânăr, care devine obsedant tot cerându-ți ajutorul ori doar pentru că „există”, ceea ce reprezintă de la sine o rugăminte, este o constantă a vieții în lagăr. Să ceri solidaritate, o vorbă omenească, un sfat sau numai să fii ascultat era ceva permanent și universal, dar rareori i se răspundea. Lipsea timpul, spațiul, intimitatea, răbdarea, forța; de cele mai multe ori cel căruia îi era adresată cererea, se afla, la rândul lui, în aceeași situație, avea nevoie să fie creditat.
Mi-amintesc oarecum ușurat că odată am încercat să-i redau curajul (într-un moment în care credeam că aveam eu însumi) unui italian de optsprezece ani abia sosit, care se zbătea cu disperarea fără margini a primelor zile de lagăr: nu mai știu ce i-am spus, dar sigur cuvinte pline de speranță, poate câteva minciuni adecvate pentru unul „nou”, spuse cu autoritatea celor douăzeci și cinci de ani ai mei și a celor trei luni de stat acolo; în sfârșit, i-am acordat o atenție momentană. Însă mi-amintesc, cu jenă, și că de cele mai multe ori am ridicat agasat din umeri în fața altor cereri, iar asta tocmai pe când eram în lagăr de aproape un an și ca atare acumulasem o doză bună de experiență: dar și introiectasem până la capăt regula de bază a locului care prescria să ai grijă înainte de toate de tine însuți. Niciodată nu am găsit exprimată această regulă cu atâta franchețe ca în cartea Prisoniers of Fear (Victor Gollancz, London, 1958) de Ella Lingen (unde, însă, fraza îi este atribuită unei doctorițe care, contrar celor enunțate, s-a dovedit generoasă, plină de curaj și a salvat multe vieți): „Cum am putut supraviețui la Auschwitz? Principiul meu este: mai întâi, eu, a doua și a treia oară, eu. După care, nimic. Apoi din nou, eu; și doar apoi, toți ceilalți”.
În august 1944 la Auschwitz era foarte cald. Un vânt torid, tropical ridica nori de praf de la clădirile distruse de bombardamentele aeriene, usca sudoarea de pe noi și ne îngroșa sângele în vene. Echipa mea fusese trimisă într-o pivniță să scoată molozul și toți sufeream de sete: un chin nou, ce se adăuga, ba chiar se multiplica alături de cel vechi, al foamei. Nici pe câmp, nici în lagăr nu se găsea apă potabilă; în zilele acelea adesea nu curgea nici măcar apa de la spălătorii, ce nu se putea bea, dar era bună ca să te răcorești și să te cureți de praf. De regulă, ca să-ți potolești setea ajungea până la îndestulare supa dată sera și surogatul de cafea distribuit spre ora zece dimineața; acum nu ne mai ajungea și setea ne seca. Setea este mai imperioasă decât foamea: foamea se supune activității nervoase, permite amânări, poate fi temporar acoperită de o emoție, o durere, o teamă (ne dădusem seama de asta în timpul călătoriei cu trenul venind din Italia); nu la fel se întâmplă cu setea, care nu te lasă. Foamea extenuează, setea te face furibund; în zilele acelea ne însoțea zi și noapte: ziua, pe șantier unde ordinea (detestată de noi, dar era totuși ordine, un loc al lucrurilor logice și sigure) devenise un haos de acțiuni fărâmițate; noaptea, în barăcile fără aerisire, gâfâind în aerul de sute de ori respirat.
Colțul de pivniță ce-mi fusese repartizat de Kapo ca să îndepărtez molozul se învecina cu un local încăpător, umplut cu instalații chimice în curs de aranjare, dar deja lovite de bombe. De-a lungul peretelui, pe verticală, era un tub de două degete cu un robinet la capăt, aproape de nivelul pardoselii. Un tub de apă? Am încercat să-l deschid; eram singur, nu mă vedea nimeni. Era blocat, dar folosindu-mă de o piatră ca de un ciocan, am reușit să-l deplasez câțiva centimetri. S-au prelins picături lipsite de miros și le-am strâns pe degete: părea să fie chiar apă. Nu aveam nici un recipient; picăturile ieșeau încet, fără presiune: tubul trebuie să fi fost plin până la jumătate, poate și mai puțin. M-am întins pe jos cu gura sub robinet fără să încerc să-l deschid mai mult; era apă caldă de la soare, insipidă, poate distilată sau provenită din condensare; oricum, un deliciu.
Câtă apă poate fi într-un tub de două degete, lung de unu-doi metri? Un litru, poate nici atât. Puteam să o beau pe toată, imediat, era cel mai sigur. Ori să las puțină pentru a doua zi. Ori să o împart pe din două cu Alberto. Ori să spun întregii echipe.
Am ales a doua alternativă, a egoismului extins la cel mai apropiat, pe care un prieten din vremurile îndepărtate l-a numit „nostrism”. Am băut toată apa, cu sorbituri avare, alternându-ne sub robinet doar noi doi. Pe ascuns; dar la întoarcere, în timpul marșului, m-am trezit alături de Daniele, acoperit tot de pulberea gri de ciment, cu buzele crăpate, cu ochii lucioși și m-am simțit vinovat. Am schimbat o privire cu Alberto; ne-am înțeles din zbor și am sperat că nimeni nu ne văzuse. Dar Daniele ne zărise în poziția aceea ciudată, întinși pe spate lângă zid, în mijlocul molozului; întâi a bănuit, iar apoi a ghicit. Mi-a spus-o cu asprime, multe luni mai târziu, în Bielorusia, după eliberare: de ce voi doi, da, iar eu, nu? Reapărea codul moral ”civic”, cel din cauza căruia astăzi mie, om liber, îmi îngheață sângele în vene gândindu-mă la condamnarea la moarte a acelui Kapo bătăuș, hotărâtă și executată fără apel, pe tăcute, cu o ștersătură de gumă. Se justifică sau nu rușinea de apoi? N-am reușit să stabilesc asta atunci și nici astăzi nu reușesc, dar rușinea exista și există: concretă, apăsătoare, eternă. Acum Daniele nu mai este în viață, dar în întâlnirile noastre fraterne, afectuoase, de supraviețuitori, vălul acelui gest nefăcut rămăsese între noi, transparent, mut, dar perceptibil și „costisitor”.
De fiecare dată schimbarea codului moral este costisitoare: știu asta toți ereticii, apostații și disidenții. Nu mai suntem capabili să judecăm propriul nostru comportament sau al altora dictat de codul de atunci, în funcție de codul de azi; dar găsesc justificată mânia care ne cuprinde când vedem că vreunul din „ceilalți” se simte autorizat să ne judece pe noi „apostații” ori, mai bine zis, reconvertiții.

Ți-e rușine că ești viu în locul altuia? Și, mai ales, al unui om mai generos, mai sensibil, mai înțelept, mai folositor, mai demn să trăiască decât tine? Nu poți să excluzi posibilitatea: te analizezi, îți treci în revistă toate amintirile sperând să-i regăsești pe toți și ca nici unul din ei să nu se fi deghizat, să se fi dat drept altcineva; nu găsești încălcări evidente, nu ai luat locul nici unuia, nu ai bătut pe nimeni (dar ai fi avut puterea?), nu ai acceptat funcții (dar nu ți-au fost oferite …), nu i-ai furat pâinea nimănui; cu toate acestea nu poți să o excluzi. E doar o supoziție, ba chiar o vagă supoziție: că fiecare este un Cain pentru fratele lui, că fiecare dintre noi (dar de data asta zic „noi” într-un sens mult mai larg, de-a dreptul universal) a luat locul aproapelui și trăiește în locul lui. Simplă supoziție, dar te roade; s-a cuibărit adânc, ca un car; din afară nu se vede, dar roade și strigă.
La întoarcerea mea din prizonierat a venit să mă vadă un prieten mai în vârstă decât mine, blând și intransigent, cu o religie a lui, personală, pe care însă am găsit-o întotdeauna severă și serioasă. Era bucuros că mă găsea în viață și, în esență, întreg, poate maturizat și întărit; fără îndoială, îmbogățit. Mi-a spus că supraviețuirea mea nu putea să fi fost rezultatul întâmplării, al acumulării unor împrejurări norocoase (cum susțineam și continui să susțin eu), ci al Providenței. Eu, necredinciosul, și mai necredincios după intervalul Auschwitz, eram un ales, beneficiar la Grației divine, un salvat. Dar de ce tocmai eu? Nu avem cum să știm, mi-a răspuns. Poate pentru că scriam și, scriind, aduceam mărturia: nu scriam oare, atunci, în 1946, o carte despre prizonierat?
Această părerea mi s-a părut monstruoasă. M-a durut ca atunci când atingi un nerv deschis și mi-a împrospătat dubiul despre care vorbeam mai înainte: se prea poate să fiu în viață în locul altuia, pe spezele altcuiva: poate i-am luat locul, practic, l-am omorât. „Salvații” din lagăr nu erau cei mai buni, cei predestinați binelui, purtătorii unui mesaj: tot ceea ce văzusem și trăisem dovedea exact contrariul. De cele mai multe ori supraviețuiau cei mai răi, egoiștii, violenții, insensibilii, colaboratorii „zonei cenușii”, turnătorii. Nu era o regulă sigură (nici nu existau, nici nu există reguli sigure în treburile omenești), dar era totuși o regulă. Da, mă simțeam nevinovat, dar făcând parte dintre salvați, în perpetuă căutare a unei justificări în fața mea și a celorlalți. Supraviețuiau cei mai răi, adică cei mai adaptați; cei mai buni au murit cu toții…”

(…)

Primo Levi
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 4, aprilie 2019, anul IX)

Citiți continuarea articolului aici, în revista Orizonturiculturale.ro.