Unul dintre cei mai dragi profesori pe care i-am avut ne-a întrebat la un examen ce e realitatea. Am bămăjit atunci un răspuns, dar nu era câtuși de puțin cel pe care l-aș fi dat acum. Din păcare profesorul nu mai e printre noi și nu mai am cum să îi răspund.
Realitatea este ceea ce face lucrurile să existe. Nu tot ce trăim sau ne trece prin minte are valoare de existență, nu orice e real.
Practic nimic nu există decât dacă are un anumit grad de consistență și o anumită intensitate. Lucrurile nu trec pragul de realitate dacă sunt vagi sau aproape insesizabile. Ultrasunetele nu există decât pentru animalele care le pot percepe, nu și pentru om.
E o diferență netă între ceeea ce este în sine și ceea ce există, după cum e o diferență între mediu și realitate. Mediile nu produc cu necesitate realitate. Într-o baltă trăiesc multe organisme, totuși ele nu reprezintă o lume, o cosmologie. Viețuirea lor nu are gradul necesar de complexitate și nici conștiință de sine, ca să putem vorbi despre așa ceva. În mod analog, în rețelele virtuale, absența planului fizic aruncă lucrurile în derizoriu, le face i-reale. Ele devin eterice și fantomatice. Ceea ce se consumă în cadrul lor nu trece pragul realității tocmai pentru că nu conține intrinsec toate dimensiunile umanului și existenței.
Adaptarea la trăitul în virtualitate sărăcește și împuținează considerabil șansa la fericire, care, oricum, nu e posibilă decât în planul realității. În virtual, lucrurile au doar nivel de potențialitate, ele băltesc în ipotetic și în magma unui soi de fantasmă asupra căreia nu avem, însă, în totalitate controlul – cum se întâmplă cu fanteziile individuale.
Adaptarea nu te face fericit. Adaptarea la un mediu artificial de-naturează, așadar îți poate chiar distruge șansa la fericire. Ca să nu mai vorbim de adaptarea la condiții de lagăr, de prizonierat, de boală cumplită, de muncă silnică, grea, de singurătate. Supraviețuirea se face uneori prin amputare.
În zilele izolării ne-am confruntat cu un strat în plus de ”inconsistență”, a trebuit să conviețuim cu un tip de reducționism dictat de faptul că majoritatea relațiilor au devenit virtuale, comunicarea s-a de-corporalizat și și-a pierdut în acest fel cea mai importantă dimensiune. Se știe că limbajul trupului și cel senzorial – al gesturilor, al vocii – ”asigură” cel puțin 80% din comunicare. Tonalitatea și registrul exprimării, căldura sau răceala timbrului toate comunică. De asemenea, există chiar în limbaj inserată o parte de coloratură, sensibilă, care transportă aluzii senzoriale sau afective. De aceea limbajul abstract și impersonal, de conferință, e greoi și obositor. Doar văzutul și auzitul oferite de comunicarea prin video nu sunt suficiente. Se pierde foarte mult din substanța vie a întâlnirilor. Nevoia de atingere este fundamentală. O realitate nu poate fi intangibilă. Nici ființele celorlalți nu au realitate dacă nu pot fi atinse, îmbrățișate sau lovite. Oamenii nu sunt tocmai oameni dacă au trupuri făcute din cuvinte și fantoșe vizuale, dacă sunt așa, fantome…
Nu există fericire în afara realității: doar în vis ,doar în gând, doar în virtual. Nimeni nu înregistrează ca fericire o stare de spirit agreabilă avută în sinea lui de unul sigur sau o simplă reverie încântătoare. Dar nici ne-visatele, întâmplările frugal-satisfăcătoare, în care nu au investit mai nimic din ființa proprie: așteptare, dorință, pasiune, valori nu sunt surse de împlinire.
Doar ceea ce conecteză planurile dă miză și poate face ca lucrurile să aibă suficientă adâncime, profunzime asumare încât să treacă pragul realulului- fericirii. Ea nu există ca potențial, ci doar ca re-alizare.
Un om pe care nu îl atinge nimeni va putea trăi, dar privat de cele mai elementare ingrediente ale bunăstării intime. Adaptarea la așa ceva numai fericire nu e.
Nimic nu există dacă nu are un anumit grad de substanțialitate: nici dreptatea, nici adevărul, nici plăcerea, nici bucuria, toate sunt relative și îndoielnice atunci când sunt doar concepute…
În vine în minte un caz disperat. Un om cumplit de inhibat, dresat de mic să își reprime corpul și sensibilitățile: senzații, dorințe, plăceri, și care, la 45 de ani nu e capabil de un comportament direct. El se comunică doar abstract și teoretic, nu e capabil de naturalețe, de firesc, de un limbaj intim sau personalizat, căci tocmai înzestrările și accentele estetic-senzoriale ale limbajului verbal, partea ”corpului” din gândire personalizează expresia. Acest bărbat își comunică afecțiunea indirect, se bazează strict pe cuvinte. E prea timid să atingă, să înșface, să pună mâna, să pipăie, să descoperere realitatea. E prea timid ca să articuleze un ”dragul meu” sau ”draga mea”. El reproduce niște scheme cu care a fost deprins din copilărie și care au toate conținute mostre de recompensă și validare sau valorizare. El spune celorlalți doar ”bravo” sau ”te felicit” sau ”sunt mândru de tine”. Prin a valoriza înțelege doar să laude, să exprime textual faptul că un altul a fost capabil de o performanță satisfăcătoare. Dar și să îi spui cuiva scumpule sau frumoaso sau drăguța mea sau puiule e tot valorizare și să îl mângâi sau să îl alinți… doar că aceste manifestări au un anumit grad de intimitate și de senzualitate, chestiuni pe care el le-a reprimat.
El trăiește textual, și-a înghesuit viața și trăirile în texte. Cea mai mare parte din experiența sa lăuntrică (aceea personală de fapt) nu găsește supape de expresie. În fața lui am avut mereu un sentiment acut de a-normalitate și inconsistență. Mi se părea că totul e îmbibat de falsitate în ceea ce transmite, că trăiește în falset. Ceea ce reușește să comunice despre sine se prezintă ca destul de ușor de contrafăcut. Iar actele lui care îl recomandă ca fiind generos sunt unele tot impersonale: face donații, se ocupă de sărmani necunoscuți. Plăcerea pe care el spune că o simte interacționând cu semenii și lumea este de asemenea una fără simptome clare. El o expune, desigur, în cuvinte, dar nu e sesizabilă, nu se simte. Nu are deloc umor, nu face bancuri, nu e ironic sau zeflemitor de teamă să nu fie greșit judecat sau să alunece în ridicol sau să greșească sau să fie ofensator. Probabil că a fost adeseori admonestat când era mic că e necuviincios. Nu râde decât arareori, scurt și sec, nu cu plăcerea și bucuria pe care le implică un râs autentic, căci acela real presupune relaxare și un climat de intimitate la care el nu are acces. Bucuria la el nu se manifestă în registrul ei firesc, ca stare emoțională, ci ca act de conștiență, ca fapt gândit. Vibratto-ul pe care îl transmite este unul de stress cumplit și, deși are intenția de a se face util și de a fi benefic, este un vampir emoțional și energetic. Ceea ce transmite e teroarea sa intimă, zbuciumul de a menține controlul. Se simte faptul că trăiește ”sub capac” și clocotește, e acut sesizabil acest clocot.
Inhibiția care îl ține captiv în textualitate îl face să nu existe întru totul, iar partea înnăbușită din el ”țipă” sub forma acestui stress. Timiditatea e energofagă: îi consumă și lui resursele și celorlalți, căci omul care stă ca pe ghimpi își comunică anxietatea, chinul. Acestea produc o atmosferă încărcată, multă tensiune statică… Energia în plus se captează imediat și lejer cu ”baterii solare” în stările de relaxare. Liniștea interioară e o baterie solară.
O ființă-textuală e un om potential, nu real, e doar o ”imagine”, un personaj. Sunt convinsă că el resimte dureros acest fapt, căci spune mereu că ”nu este îndeajuns” nici pentru sine nici pentru ceilalți. Își dă pe undeva seama de insuficiența sa existențială.
Același lucru este valabil și în ce privește relaționarea ”în izolare”. Ca să ieși din spectrul condiției de personaj și să devii persoană e nevoie de ceva mai mult decât de simple conceptualizări și reprezentări de sine, e nevoie să fii ceva mai mult decât o imagine. În aceste luni, o serie întreagă de relații au sucombat pur și simplu în vacuitate. Comunicarea de la distanță plutește în cețuri și devine relativă și alienantă, ea se bazează exclusiv pe capacitatea minții de a invoca realitatea, pe puterile imaginației de a o suplini, pe eforturile acesteia de a o reconstrui fără schițe prealabile, din intuiție pură, în interior. Lipsa de contingență a lucrurilor le estompează și uneori chiar le dizolvă identitatea.
Am tot spus-o. Acolo unde nu mai există trup, nu mai există nici suflet. Sunt inseparabile.
Citiți și Intangibilitate
