Unul dintre miturile artificiale ale modernității este și acela al femeii fatale. Imună la seducția masculină, dar și la chemările vreunei naturi, această statuie de ceară pare a fi înzestrată cu un grad de autonomie periculos. Ea întruchipează o amazoană indiferentă, o semi-zeită fără vreun har anume, o creatură născută din spuma fantasmelor colective, o frumusețe de vitrină. Tocmai răceala ei, recte distanța pe care o impune prin ținută și sugestii aparente, fac din ea un contra-model de feminintate.
Eternul feminin e căldură maternă și fascinație a simțirii, candoare și ardoare, voluptate, în vreme ce femeia-fatală, care e un simplu imago-glamour, are o invulnerabilitate-facilă. În intangibilitatea ei e un amestec de nepăsare și narcisism care prezintă când stridențe metalice, când netezimi de carton, când străluciri de beteală, când o prea-superficială stăpânire de sine, când o vulgară romantizare a mândriei personale. Femeia fatală e o invenție, un produs de reclamă.
Omul – perfect nu e unul impermeabil la orice, care nu se face de râs, nu greșește, nu strică, nu deranjează, nu scuipă, nu înjură, care doar încântă și își e autosuficient, acesta este doar un pârlit de personaj utopic. Cel ”perfect” este acela care reușește să încarneze umanul: care are puteri și slăbiciuni și bunătate și cruzime firesc omenești. Reale și nu închipuite.
Ceea ce nu realizează cele căzute în capcana farmecelor acestui imago al femeii fatale, este că acest personaj este condamnat la intangibilitate, asemeni unui paria. Sirenele erau halucinante, dar la rândul lor de nefrecventat de către muritorii de rând, cărora doar le luau mințile.
De-neatins sunt toți marginalii, indiferent la ce periferie a spectrului social s-ar afla. Fie că distanța e impusă de ”murdărie” sau de prea multă ”puritate” de perfecțiunea ”imaginii”, de lipsa, aparentă, de nevoi sau de vulnerabilități, un intangibil poartă însemnele monstruozității.
Copiii din orfelinate, pentru că nu au parte de tandrețe, de îmbrățișări sincere și de mângâieri capătă comportamente distructive. Lipsa atingerii dezumanizează. Orice ființă ne-atinsă sau de ne-atins începe să se simtă ca un monstru. Suntem ființe gregare.
Izolarea, indiferent dacă e glamour-izată sau impusă ca stigmat și ca pedeapsă, dacă e silnică sau voită, produce trăiri devinate și comportamente recalcitrante, incumbă disperare. Infractorii, nelegiuiții sunt condamnați la izolare.
S-a dovedit sociologic că sunt două căi sigure prin care un om poate fi făcut să înnebunească: izolarea completă și supravegherea continuă. Cu cât cel de neatins e ținut mai mult departe de semeni, cu atât șansa de alienare e mai mare. Geniile înnebunesc tot grație izolării… omul de rând se sperie de ei, îi evită, iar ei trăiesc ca niște strigoi.
Omul devine o fantomă atunci când i se impune un canon de intangibilitate. Fatomele care sunt unii dintre ”zeii” de la Hollywood o sfârșesc, fatalmente, tragic.
Citiți și despre Postmodernism
