poveste
copil unic al unui brad roșu văduv de-o creangă
am fost trimis la studii-n Pamplona
era un vis ce-a umplut lumea de stupefacție
iar pe el de-o mândrie vecină cu uitarea de sine
așa mi-am întâlnit marea dragoste: Sarasate
venise special să alerge un taur
hrănit cu simfonii spaniole modificate genetic
m-a atins cu bărbia în treacăt, sub ea crescută
într-un mod excepțional și terifiant, se înțelege,
avea vioara din brad roșu cu nervii în cvintă.
restul a fost tarantelă, ne-am trezit când
eram deja o mână de spice secerate de lună
mătăsuri albe lunecate-n ireparabil
două cuvinte față în față, cuie bătute
cu vârful limbii-ntr-o cruce de aer.
foto sursa
***
domnule dirijor, azi am trecut pe lângă Beethoven
să-i ating clapele albe aș fi vrut, clapele
negre
sfori conectate la difuzoare fruntea-i brăzdează
în tot oraşul nu se vorbeşte
decât despre tulburătorul concert
știu, va fi făcut
bucăți, bucățele mici
luați-le-acasă
sunt goluri pe care nimic nu le umple
de vindecat, se ameliorează… Citește și azi am trecut pe lângă Beethoven
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
