poetului
poetului să nu-i ceri pâine
să cumpere își va rupe
din umăr sau, doamne ferește, din limbă
nu-i cere becul ars
de păcate să-l schimbe
va pune-n loc o gutuie cu filamentul întors către sine
pentru vreo-nchipuită risipă
să-i ceri socoata, n-o face!
culoarea eviscerată a unui regret
va păta nisipul de sub piramide și sfincșii
poetului nu-i cere nimic, dar nimic să nu-i ceri
din ce-ți dă, se va ofili
infinit de verde.
foto sursa
firimituri
rămase de la cina în doi
firimiturile de admirație
nu se aruncă în gol. se ia una
câte una și se hrănește cocoșul
ascuns în pistol.
Citește și regula mâinii drepte
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
