E vremea colindelor. Vremea când încheiem socotelile sau acea vreme în care tragem o linie și-apoi adunăm. Care avem de adunat, care nu, scădem, mai tăiem din ele… Finalul de an este ca o Baba-Cloanță șireată, costumată în om bun. Vine tiptil, sub forme ademenitoare cu sclipici, luminițe colorate, pachețele, cadoașe mai mari sau mai mici, cu colinde, cu tam-tam și arome îmbietoare. Ne zâmbește fals, nu i se văd bubele și negii de pe chip, pe sub mască… Aromele acestea, pe unii îi îngrețoșează de-a dreptul, fiindcă ei nu știu ce este perioada postului de exemplu, n-o cunosc… Nu a celui rânduit de biserică, nu. Nu știu ce e lipsa, înfrânarea, știu doar cum este să le prisosească. Pe de altă parte, pe alții, aproape că-i mântuiește mirosul de cozonac proaspăt, de jumară, de vin fiert cu scorțișoară și alte mirodenii. Apoi, odată trecută febra asta a sărbătorilor de iarnă, Baba-Cloanța își aruncă costumația festivă, vine și ia tot decorul ăsta de poveste cu tot cu zurgălăi, ne așază din nou cu picioarele pe pământ, prin tot felul de zloate, ne mai bagă și frigu-n oase și ne spune, pe-aici ți-e drumul! Iar drumul ăsta, deloc ușor, ne amintește că iar ne aflăm la un nou început de an, dacă ni se îngăduie acest lucru, și iar ne străduim să ne ținem promisiunile făcute la cumpăna dintre ani…

Apoi, nu știu alții cum sunt, vorba lui Ion Creangă, dar eu când mă gândesc ce vremuri mândre am apucat să trăiesc în copilăria mea, parcă îmi saltă și acum inima de bucurie! La cât de firești mi se păreau atunci, pe atât îmi par imposibil de imaginat, de către majoritatea tinerilor de astăzi. Chiar și atunci, în anii ’80 – ’90, aveam amici, colegi, prieteni, care nu aveau rude sau bunici la țară, erau orășeni get-beget, adică din cetate… Aceștia nu știau nici ei mare lucru, despre tradiții, despre datină sau port popular, decât din frânturile pe care le istoriseam noi, ceilalți, la revenirea noastră în urbe, din vacanțele petrecute la bunici. Nu degeaba au scris mulți maeștri ai condeiului, despre veșnicia care s-a născut la sat. Chiar așa este. Mirosul și gustul sunt diferite. Și vara dar și iarna. Aerul este diferit, și acolo, cerul chiar este fermecat, adevărat locaș pentru puzderie de stele. Este ceva intens, ceva care lasă urme. Se spune că un copil este asemenea unui ciment moale. Orice îl atinge, îl marchează pe viață. Așa și pe mine m-au marcat bunicii mei și oamenii de la țară, cu care am interacționat și pe care am avut șansa să-i am măcar pentru o perioadă din viața mea alături.

Există și oameni pătimași, să știți. Oameni care simt tot ce mișcă în jurul lor, cu o intensitate copleșitoare. Ei suferă într-un fel inexplicabil pentru cea mai banală nedreptate, sunt extrem de empatici, dar în aceeași măsură se și bucură pentru cea mai banală izbândă, înzecit. Mă recunosc, poate par lipsită de modestie,  ca făcând parte din acest segment de oameni și sunt recunoscătoare pentru plămada din care provin. Viața la țară nu e o țintă ușor de atins pentru cei cărora nu le stă mâna pe lucru. Nu răzbești la duritatea vieții de-acolo, dacă ai ambele mâini pe stânga și dacă nu-ți place a săpa, mori de foame. Uitați de cabanele de vacanță, acelea nu fac parte din povestea asta! Apoi cine-i gospodar, are de toate și nicio lipsă, pentru că cei care lucră toată vara,  iarna se pot hodini și înfrupta din toate bucatele rânduite și trudite de mânurile lor, care, cum spuneam, acolo încă mai au gust. Nu degeaba se auzea în strigăturile de pe la nunți (un fel de versuri care aveau rolul de a ursi în viața tinerilor miri, noroc, frumos și bine) că țăranu-i talpa țării! Este! Atâta timp cât oamenii de la țară vor mai exista, vom mai avea identitate și doină și dor. După ce ei nu vor mai fi, Dumnezeu cu mila! Când  munca-i grea și truda-i multă, altfel și muști din pită. Cu haznă! Altfel te bucuri de slănină lângă crifoiu’ de pită și acolo, imediat lângă aceste două produse, țuica chiar are rost, mai ales la noi, în Ardeal! “Mânc când să face lunină, porodică cu slănină, la ojină mămăligă, sara vinu din ulcică. Peste toate voie bună, că anii să tot adună…” – versurile Ramonei Fabian

Acum că se apropie vremea colindatului, la fel ca în fiecare an dealtfel, nu pot să nu mă gândesc cu drag la vacanțele petrecute acolo cu verii mei și cu o mulțime de prieteni dragi. Bunica mea, din partea tatălui, trăia într-o comună frumoasă, cu o comunitate generoasă de sași, undeva în zona Târnavelor, de pe lângă Sibiu. Pe bunicul meu nu am avut privilegiul să-l cunosc, din păcate. Dar tata mi-a zis că iubirea lui cea mai mare erau caii, cu ei se fălea în sat, și că știa să cânte la fluier, dumnezeiește. Apoi mie mai multe nici nu mai trebuie să-mi zică, că-mi este de-ajuns. Lăudată-mi fie rădăcina și pomenirea-i fie veșnică! Mătușile mele, toate cu cătrințe și cu ie, ne întâmpinau cu toate bunătățile, încă de la poartă, de cum pășeam în curțile lor. Tot la a doua casă, aveam ba un văr, ba un unchi ori o mătușă. Pentru că tata provine dintr-o familie cu șapte frați, el fiind mezinul, se întâmplă ca eu să am veri primari de vârsta părinților mei. Doamne, țucu-i pe toți! No. Casă, pat și de-ale gurii, găseam în sat, cum mă-nvârteam pe-un călcâi. Azi la unu, mâine la altu.

Povești vechi și povești noi, se împleteau seara la gura sobei, pe la casa fiecăruia dintre ei și nu de puține ori mă prindea pe cale, miezul nopții. Mai mare fiind, dar însoțită de verii mei, am prins drag de dans și joc și cum era ceva obișnuit să se organizeze diverse petreceri (baluri se numeau pe-atunci), aveam grijă să nu ratez nimic. Eu fiind cea mai mică, eram cumva protejata găștii, venită de la oraș, dar fără apucături de prințesă, ci mai degrabă, de Cenușăreasă. Nu m-am dat în lături de la muncă și chiar dacă habar n-aveam să țin o mătură/sapă în mână sau să curăț cumsecade o legumă, fără să arunc jumătate din ea la gunoi, am primit mereu provocările acestea, curioasă și dornică să mai învăț ceva. Hai, Victorie, să cinăm! Adă din chimniță niște curechi, că am aruncat niște crumpene în cuptior și ne-om omeni și cu un pahar de vin! Așa striga buna. Așa am învățat și eu, prin practică. Și să țin lucru în mână și să beau un aldămaș. Cine-i de una, îi de toate, nu? Parcă așa merea vorba. N-am zis că nu știu să fac, fiindcă-mi era rușine. Cu coada ochiului mă uitam cum fac ceilalți și încet m-am deprins. Nu mi-a plăcut să epatez, să mă consider superioară lor, dimpotrivă. Drept pentru care și atunci, dar și acum, când merg la țară îmi place să vorbesc în dialect. Nu m-am rușinat niciodată cu obârșia mea, ba mă mândresc cu asta pe toate cărările. Mi-s fata țăranului și nu mi-i rușine s-o spui!

Diminețile erau dulci, în odăile încălzite iar mirosul de lemn care încălzea incinta, era divin. Sculaț c-am adus o cănuță cu lapte proaspăt de la vacă. Alooo, Sîghiiuu, s-aude? Striga mătușa. Oh, de m-ar mai striga și acum! Repede săream din pat și dam laptele pe gât dintr-o răsuflare. No, funcț’onează? mă întreba apoi… Funcționa ca uns! Atunci iernile erau ierni, dar și petrecerile, petreceri. Ajungeam acasă cu verișoarele mele, după dans și chiuit, înghețate bocnă, dimineața în zori și niciodată mai devreme. Cum de regulă, asta se întâmpla sâmbăta, că nu în toate zilele era Crăciun și Paști, duminica era zi de biserică, indubitabil. Cum adică, să spui că nu te duci, că nu ai chef… sau că vrei să mai dormi? Nici pomeneală. Numai ce o auzeam pe buna: Tu, voi n-auzîț că traje la beserică? Apoi dacă v-o plăcut danțu, placă-vă și de Dumnezo, că el ne grijește pe toți, că cine-i de una, îi de toate, auzîtu-m-ați? Ne ridicam ca arse din pat, ne primeneam cu hainele ăle’ bune … și stăteam la biserică toată slujba, fără să cârtim. Ui, vedeț, aia-i nepoata me de la Sîghii, a lu Nicu, nica mumii, o auzeam nu de puține ori, în biserică, înapoia mea, pe buna, vorovind cu femeile de pe lângă ea. Și eu mă bucuram, când o auzeam… Apoi iar așteptam dansul de sâmbăta, cu jind!

Erau mulți tineri, în sat, atunci. Se organizau în cete, își pregăteau colindele și butea cu vinul pentru petreceri, încă din perioada postului Crăciunului. Obiceiul era, ca tinerii să colinde tot satul, pe la toate casele. Toată noaptea răsunau pe ulițele satului, vocile care vesteau Nașterea Domnului, cântând despre florile dalbe, leru-i ler și Domn din cer. Cât eram copilă, eram tot până la poartă și înapoi, și nu era chip să adorm necolindată. Era ceva divin, să vezi cât era curtea de lungă și de lată, zeci de tineri colindând. Chiar că se scoborau îngerii pe pământ la auzul lor și chiar că zicala sloboadă-ne gazdă-n casa, că-afară ninge și varsă, era spusă cu tot sufletul, fiindcă așa și era: ger de crăpau pietrele! Apoi am trecut și eu în rândul tinerilor și altfel răsuna colinda cântată dintre rândurile lor și când te uitai tu către gazde și ele la tine… După ce toată suflarea din sat primea urările cuvenite, fetele mergeau la casele lor, urmând să fie colindate exclusiv de feciori. Apoi, după ce și fetele erau colindate, ceata tinerilor urca în turla bisericii, de unde colindau iar. Răsuna tot satul! Așa trecea noaptea de Ajun a Crăciunului. Așa se vestea Nașterea Domnului. Așa se mergea a doua zi la slujba de la biserică, fără să lipsească cineva decât din binecuvântate pricini, iar seara se petrecea pe măsură. Acolo am învățat bine pașii de dans și de joc. Acolo mi-am consolidat temelia mea ca om. Acolo am trăit fiorii primei iubiri. Acolo am învățat să iubesc munca câmpului, să fac cruce peste pâinea neîncepută, să spun un Tatăl Nostru înainte de masă, să nu adorm niciodată seara fără rugăciune și să spun un mulțumesc fiecărei dimineți. Mi-ar plăcea să mai repet măcar o dată, o vacanță de iarnă, la bunici, să îngheț în bocanci, măcar la încă o rundă de colindat.

Sărbători cu bine!

Citiți și Amintirile îmi sunt clare ca niște oglinzi vii