Pesemne că fericirea e plaja aceea albă,
al cărei nisip îl mărunțeşte în atomi visători valul
imaginației tale inocente până la pragul durerii
devine atât de mătăsos încât
grăunțele lui îți înfioară pielea
limba ta – copil degustător de sidefuri –
le culcă uşor şi te trezeşti
cu urme de aripi lăsate
pe cerul gurii, pe
fundul mării întors
ca o clepsidră primordială.
foto tumblr.com
Citeşte şi ia dimineața aceasta
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
