pelerinaj la locul în care am cunoscut setea
sunt mâinile mele orizont, călcâiele tale îl taie
și ne mișcăm poleiți de apus, aurul aer ne intră pe nări
prin gâtlejul verii suflă toamna cu cercelul în buză
apa trupului – foșnet
beau vântul din privirile tale
s-atingem moaștele apei, spui
și dacă
malul se strânge în pumn
iau fiorul țărânii, spuma de pe surâsul pietrei crăpate
și pun totul în teascul de blues
foto credit sursa
cum tălăzuiesc gândurile când ea capul și-l mișcă
le auzi parcă și aștepți revărsarea subită
mireasmă de zână se desprinde din trupul ei de femeie
simțuri nu ai destule ca să o cuprinzi
apa întârzie
clic
fotografie nereușită
apele te inundă… Citește și clic
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
