„S-a născut o fetiță” este cumva sinonim cu „S-a născut o mică suferință” – așa începe un articol marca Luminița Popescu.
O cunoaștem deja din paginile revistei BelEsprit și nu numai, o voce feminină pe cât de sensibilă pe atât de credibilă, pentru că nu ne vorbește din cărți, ci din propria viață, cu mare luare aminte.
Atentă la tot ce se petrece nu numai în sufletul ei, dar și în jurul zilei, iată ce ne spune:
„Este normal, cînd te naști în junglă, să-ți arăți colții. De undeva din instinct trebuie să te aperi. În genele tale zace dormitând monstrul fricii.
„Din neam în neam”, și asta vine din stră-străbunicile noastre.
Știu adevăruri din familia mea sau de pe lîngă mine. Cum Gheorghe o căuta pe Lenuța cu furca în căpița de paie, cum au trăit o viață, o viețucă lipsită de iubire și respect. Dar au trăit-o fiindcă altfel n-au știut. Au fost împinși în asta de destin și n-au știut cum să îndrepte strîmbul. „De frica lui Dumnezeu”, de rușinea oamenilor, de dragul copiilor, din lipsa curajului, Lenuța a tăcut.
Apoi, deodată într-o zi, pe marginea unei gropi proaspăt săpate, ea își smulgea basmaua disperată: Cui mă leși tu, Gheorghe, cui mă leși?
Pentru că în fetița care s-a născut, încet-încet încolțește sîmburele rău al dependenței de „omul” ei. A citit, a auzit, a văzut la mama, la bunica. Toată armata defilează așa, doar n-oi fi eu oaia neagră care iese din rînd…
Pentru că s-a moștenit atavic ca femeia să se teamă de bărbat.
Știm povești din literatura noastră cum trebuie să rabzi și să taci. Cum că, dacă ești „altoită” olecuță, uite numai așa cît Vitoria din Baltagul, tot te duci să-l răzbuni, în loc să te duci doar ca să te asiguri că e mort.
Fiindcă Nechifor era iute la mînie și erau șanse foarte mari ca și Gheorghiță să facă la fel ca ta-su. Fiindcă degeaba spunem noi că avem rațiune. Avem, dar trebuie să o mai și folosim.
Ne place să credem că am evoluat ca ființe. Că am înțeles cît de cît cum stă treaba cu omenia, cu empatia, cu bunul-simț.
Nu ne învață nimeni că suntem unici, ba chiar se merge pe ideea că am fi doi cîte doi, „suflete pereche”, Romeo și Julieta, Ana și Manole.
Bineînțeles că Ana a trebuit dată jertfă cu tot cu bebeluș ca să nu i se dărîme lui Manole șandramaua. Mândria lui de constructor nu suporta un rateu.
Din nefericire, tradiția spune că toate Anele trebuie să aibă un Manole al lor. Ca să le protejeze.
„Ca să ne protejeze de cine? Exact…”
Am acuș doi ani de când am cîntat și eu cântecul meu. Mama mă plînge ca pe un mort: Draga mamii, căsuța ta a rămas fără tine…
Oh, mamă, dacă ai ști că abia acum sufletul meu e acasă. Chiar așa „între străini”, muncind din greu, dar fără să mai fiu lovită, jignită și umilită, eu sunt mai „acasă” ca nicicînd, mama mea dragă.
Eu am doi băieți, dar dacă aud vreodată că unul din ei și-a lovit soția sau prietena, cu toată dragostea mea de mamă, mă duc și-l scuip între ochi. Nu pentru că eu aș fi eșuat în educația lui, nu pentru că aș regreta că l-am născut, ci pentru că el a ales să facă asta.
Dacă s-ar întîmpla, m-aș întrista nespus, fiindcă eu știu ce rău arde umilința. Eu știu cum se usucă demnitatea cînd nu te poți apăra de „persoana iubită”. Eu știu…
Toți ne naștem oameni, dar, ca să devii javră de om, este o alegere. Și nu te poți numi altfel cînd ai lovit, umilit, chinuit o femeie. Când tu, cel care te crezi bărbat, te uiți la o femeie ca la ceva care îți folosește, nu ca la ceva care este cel puțin egalul tău, atunci da, îți meriți numele de „javră de om”.
Viața este așa de frumoasă cînd știi că poți să alegi. Să alegi orice, chiar și să greșești din nou de o mie de ori, dar să știi că ai încercat totul pentru liniștea ta.
De cînd e lumea și pămîntul, omenirea – bărbați și femei – își plânge amarul. În funcție de vremuri, de țară și de educație, amarul se plânge diferit.
Zilele astea, la noi în bloc, Macarena plânge. Toți vecinii au ieșit la ferestre:
–Băi, ce-i cu Macarena noastră?
–Nu-i nimica grav, vecine. Doar că azi Macarena plînge diferit…
foto credit Natalia Drepina ❤️
De aceeași autoare citește și Bărbatul e capul, dar femeia e inima
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
