Avea un farmec,
ce farmec avea,
fremătător și aparte
O mare de ofuri spuma
cu naufragii tivite
în valuri învoalte.
Scufunda vase
de război
chiar continente și,
mai ales,
bărcile cu ochi albaștri
verzi, indigo,
turnate-n fin
subînțeles.
Toate culorile se-agățau, disperate
de gene-aruncate
printre clipiri ale
ochiului far
Pe rânduri dispar
și rămâne doar una
cea mai bolnavă, imuna,
i se spune nebuna
de dor.
Citește și Mai leagănă-mi
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
