își face loc în piept curbura lunii
cosește
cosește și tu
ierburile alea înalte de-argint
te invadează uitarea de ai putea
s-o bulucești în căpițe rotunde
să aibă de unde rumega timpul
l-ai mângâia între
urechile mari și pleoștite
cu ochi liturgici te-ar privi el
vițel de fum
dus la tăiere
de ce, de ce
oi fi dat drumul
lunii și inimii
la báiere
aveam
cum îmi spusesei în nenumărate rânduri
doar patru camere.
foto tumblr.com
Citește și o picătură
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
