o picătură
dați-vă, dați-vă la o parte
în gară e-un cor
de îngeri
nu pare să-i pese cine ce
pleacă
sau vine
cântă cu pauze scurte
aninat stăruie un ceas de
ape, când sare-o bătaie
gurile mici hăpăie
o picătură, mai trece
o veșnicie și nici nu ne dăm seama
că stăm acolo pe loc
în unicul nostru tren
îngerii la fereastră
cu gurile pline de apă.
(în volumul „fără suflare”)
foto tumblr.com
Citește și asamblare
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
