Câteva luni  înainte de „Marea Revoluție Socialistă din Decembrie”.  Totul gemea de așteptare. Fiecare aștepta ceva, o schimbare, dar pe care s-o declanșeze altcineva, frica și lașitatea devenind  un leitmotiv cotidian. După anunțarea cu mare pompă a lichidării datoriei externe aplaudată de scursurile din palatele congreselor, magazinele continuau să fie goale. Evident, apaludacii partidului aveau asigurate bunurile alimentare de la casele de comenzi ale partidului.

Televiziunea continua politica de tâmpire a populației cu aceleași două ore dominate de „telejurnicu” de seară și de noapte. Circula și un banc, „românii nu mai vor Nicu, ci doar sâmbăta… Vornicu”.                                                     Cărțile se vindeau pe sub mână sau la pachet cu cărțile „celui mai iubit fiu al poporului”. Rămăsese doar alternativa sălii de cinema. Dar și aici rulau filme în reluare din lipsa valutei necesare cumpărării premierelor.                           Primisem un film „Preria”, făcut de televiziunea franceză la noi, cu Sergiu Nicolaescu regizor din partea română, un episod din seria de ecranizări după  James Fenimore Cooper. Filmul a sosit fără reclamă, nici fotografii, nici afișe, și am hotărât să facem afișe scrise de graficianul cinematografiei. I-am dus textul, le-a „pictat”, apoi le-am trimis la afișat în vitrinele special amenajate.

La doar câteva ore, o minte confuză l-a informat pe șeful de rețea care era și secretar de partid, (care nu mă înghițea de fel), scandalizându-se, vezi Doamne, că e scris greșit„Preria”, cu un singur „e”, ci trebuie scris„Preeria”, cu doi „e”, „așa cum se aude”.  Am crezut că este o glumă, dar șeful acela nu avea simțul umorului, din păcate.         I-am explicat că „Preria” vine din franceză, „La prairie” și se scrie cu un singur „e”, dar orgoliul nu-l lăsa să cedeze.  „Schimbă imediat afișul și pune „Preeria”, cu doi „e”, altfel vei fi sancționat pe linie administrativă și te vom pune în discuție la ședința de partid”!, a trecut la amenințări.

Cum știam că am dreptatea de partea mea, am refuzat.  Peste un sfert de oră sunt sunat chiar de la „Consiliul Județean pentru Cultură …Socialistă”.

-Alo, B. sunt! (Era chiar președintele culturii socialiste, bla, bla…)

–Să trăiți, domnu’ B.!

–Băă, zice, domnii sunt la pușcărie, eu sunt tovarășul B.

–Bine, tovarășe B., am accentuat cuvântul drag „tovarășe”.

–Uite ce e, sunt informat că nu prea te spui ordinii și-ți cam faci de cap.

–Euuuu?, dar nu m-aș permite, tovarășe(accentuat) președinte!

–Cum se scrie, bă, „Preeria”?

–Cu un singur „e”, tovarășe (accentuat).

–Cum, mă, cu un singur „e”, nu vezi că se aude „Preeria”, cu doi „e”.

–Așa este, dar eu m-am informat studiind „Dicționarul Explicativ al Limbii române”, tovarășe(accentuat) și acolo scrie clar că provine din francezul „la prairie”, deci e cu un singur„e”, nu vă supărați”…

–Și de unde ai dumneata dicționaru’ ăla, bă tovarășe?

–A fost editat de către „Academia română”, tovarășe (accentuat).

–Lasă-i, bă, p-ăia de la academie, ei au treaba lor acolo, la ei! Noi aici pe plan local avem regulile noastre, nu căuta să sfidezi consiliul culturii socialiste, e clar?

– E clar, am zis înjurând în gând.

Am luat afișele din oraș, am pus cu o carioca un „e”, și a ieșit „Preeria” cu un „e” mai pricăjit, doar era sarcină de partid. După o vreme mă sună un coleg și-mi spune, „bine că ai schimbat afișul, ăștia erau hotărâți să te mazilească”. Cugetam furibund, partidul, prin slugile sale obediente se afla deasupra „Academiei Române”. Că doar nu degeaba tovarășa Elena era ADI (academician doctor inginer).

După decembrie optzecișinouă l-am întânit pe fostul președinte al culturii, era mare om de afaceri, angrosist.            –Ce mai faceți, tovarășe(accentuat) B.?

–Eee, lasă „miștoul”, eu sunt un domn social democrat, dacă nu știai.

–Eu, dimpotrivă, știam că domnii sunt la pușcărie, dar lumea se schimbă, doar „Academia Română” rămâne pe loc. Mi-a întors spatele și din ziua aceea nu l-am mai întâlnit. A murit la scurtă vreme, altfel l-aș fi văzut  „ la lucru” pe holurile prefecturii sau ale Consiliului Județean, ori ca mare „boss” la vreo deconcentrată.

În fond era un bun „social democrat” ca atâția alții.

Totul se întâmplă, amar, conform zicerii „ăștia sunt tot ăia”.

Citiți și „Poftiți, aleasă și distinsă Doamnă”….