Avem nevoie, din ce în ce mai mult, de modele. Pandemia a scos din oameni tot ceea ce era mai bun şi mai rău, ambele căi care duc spre cei din jurul nostru. Singurătatea, izolarea, teama pentru ziua de mâine i-au făcut pe unii mai conştienţi de limita fiinţei umane, care poate surveni în orice clipă, şi i-a îndemnat, prin urmare, să devină mai blânzi, mai buni, mai generoşi şi mai hotărâţi să trăiască acea clipă „degrabă trecătoare”, adică viaţa.

Pe alţii însă, i-a adus la disperare. Disperarea că nu şi-au umplut pe îndestulate viaţa cu avuţii şi cu profituri de orice fel, cu faimă sau titluri. Abrevierea umanului e vizibilă de departe în cazul lor. Otrava care mustea până acum, cenzurată de o oarecare umbră de ruşine, năvăleşte în valuri cu spume, nestingherită, pentru că sentimentul de a fi în centrul lumii le dă senzaţia că orice ar face sunt imposibil de prins sau de pedepsit. O adevărată cutie a Pandorei s-a deschis odată cu acest flagel mondial care a oprit lumea în loc pentru doi ani. Ce va urma, nu se ştie.

„Cea mai rea închisoare este o inimă închisă.” Asta ni se spune şi trebuie să luăm aminte. „Creierul gol este sălaşul diavolului.”, pe bună dreptate, dar cum să reacţionezi când oamenii nu înţeleg să-şi păstreze bunul-simţ cu care s-au născut, dar pe care lăcomia, avariţia, invidia, l-au pervertit iremediabil şi i-a transformat într-un pericol pentru societate şi pentru ei înşişi?

Trebuie, în acest caz, să devenim conştienţi că a accepta compromisul şi de a lăsa lucrurile să meargă „şi aşa” este o deformaţie moral care ne face pe toţi complici la dezumanizare şi aceasta este o plagă care se întinde precum infecţiile netratate. Pasivitatea naşte monştri. A rămâne într-o atitudine contemplativă, de departe, e la fel de greşit cum este şi lipsa de reacţie cauzată de frica socială. Teama de a interveni pentru a stopa răul ucide în noi individualitatea şi ne aduce la rangul de fiinţe instinctuale, care trăiesc pentru a supravieţui şi atât. Nu că asta ar fi puţin, dar care mai e scopul vieţii atunci? A nu muri?

Dar să vedem, mai bine, spre îmbărbătare, ce gândea despre lume una dintre cele mai importante figuri ale vieţii religioase din anii noştri de viaţă.

„Karol Jozef Wojtyla, devenit Papa Ioan Paul al II-lea din octombrie 1978, când a fost ales Episcop al Romei, s-a născut la 18 mai 1920 în orăşelul polonez Wadowice, aflat la 50 km de Cracovia. A fost cel mai mici copil al părinţilor săi, Karol Wojtyla şi Emilia Kaczorowska. Mama lui a murit în 1929. Fratele său mai mare, Edmund, medic, a murit în 1932, iar tatăl său, ofiţer de armată, a murit în 1941. Sora lui Karol, Olga, a murit înainte de naşterea lui. Viitorul Papă a fost botezat la 20 iunie 1920, în biserica parohiei din Wadowice, de pr. Franciszek Zak; a primit Prima Împărtăşanie la 9 ani şi Mirul la 18 ani. După absolvirea liceului Marcin Wadowita din Wadowice s-a înscris la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, în 1934, şi la o şcoală de teatru.

Naziştii au închis universitatea în 1939, iar tânărul Karol a trebuit să lucreze într-o carieră de piatră (1940-1944), iar apoi în fabrica de produse chimice Solvay, pentru a-şi câştiga pâinea şi pentru a evita deportarea în Germania. În 1942, conştient de chemarea sa la preoţie, a început să urmeze clandestin seminarul din Cracovia, condus de Cardinalul Adam Stefan Sapieha, Arhiepiscop de Cracovia. În acelaşi timp, Karol Wojtyla a fost unul dintre iniţiatorii „Teatrului rapsodic”, clandestin de asemenea. După cel de-al doilea Război Mondial şi-a continuat studiile în seminarul major din Cracovia, după redeschiderea lui, şi la Facultatea de Teologie a Universităţii Jagiellonă. A fost hirotonit preot de Arhiepiscopul Sapieha, în Cracovia, la 1 noiembrie 1946.”

Citim mai multe direct de la sursa, AICI.

Firea poetică a omului Karol Jozef Wojtyla n-a stata scunsă de lume, pentru că, după cum el însuşi spunea, „Talentul artistic este un dar de la Dumnezeu şi cine descoperă în el însuşi acest dar are o anumită obligaţie: să fie conştient că nu-şi poate irosi talentul şi că trebuie să şi-l dezvolte.” Lucrurile de la Dumnezeu, cele simple dar profunde, se regăsesc în limbajul unei poezii din care transpare îndemnul firesc la pace interioară, condiţie sine qua non a echilibrului fiinţial.

La fel se întâmplă şi cu vocaţia: „Dar Dumnezeu ne dă mijloacele pentru a împlini ceea ce ne cere, chiar dacă omeneşte pare imposibil. Acesta este secretul chemării. Orice chemare ne schimbă planurile, deschide un nou orizont în faţa noastră şi este, într-adevăr, de mirare să vezi până la ce punct ne ajută Dumnezeu înlăuntrul nostru, şi cum ne racordează la o nouă „lungime de undă”, cum ne pregăteşte să intrăm în acest nou plan al Său şi cum face ca acesta să devină al nostru, ajutându-ne să vedem în el, pur şi simplu, voinţa Tatălui şi să-l acceptăm. Şi asta, oricare ne-ar fi slăbiciunea şi ataşamentul pentru vederile noastre personale.” , spune într-un interviu din 1978.

Un har extraordinar l-a făcut să-şi dedice existenţa unui singur Dumnezeu şi Iubirii, care s-au contopit definitiv în momentul în care s-a aplecat înspre Credinţă, completând, astfel, trinitatea existenţială a omului conştient de natura sa: „Fiecare trăieşte, mai presus de orice, pentru iubire. Capacitatea de a iubi cu adevărat şi nu capacitatea intelectuală este cea mai profundă componentă a persoanei umane. Nu este deloc întâmplător că cea mai importantă poruncă este să iubeşti. O adevărată iubire ne scoate în afara noastră pentru a-l putea afirma pe celălalt, dedicându-ne astfel omului, oamenilor şi, mai presus de orice, lui Dumnezeu.”

Cântec despre Dumnezeu ascuns (fragment)

I. Ţărmuri pline de linişte

Îndepărtatele ţărmuri ale liniştii încep chiar dincolo de prag.
Nu vei zbura pe acolo, precum o pasăre.
Trebuie să te opreşti şi să priveşti mai profund, tot mai profund,
până vei reuşi să-ţi desprinzi sufletul de adâncuri.

Acolo de priviri verdeaţa nu se mai satură,
şi nu se mai întorc ochii legaţi.
Ai crezut că viaţa te va ascunde de cealaltă Viaţă
în străfunduri adânci.

Din acel torent – să ştii – că nu e întoarcere.
Cuprins de tainica frumuseţe a veşniciei!
Să rezişti şi iar să rezişti. Să nu întrerupi zborul umbrelor,
numai să rezişti tot mai simplu şi tot mai clar.

În răstimp mereu vei ceda în faţa Cuiva, ce de acolo vine
închizând după sine discret uşa odăii mici –
care mergând îşi îmblânzeşte pasul
– şi atinge această linişte cel mai profund.

Informaţii preţioase, din aceeaşi sursă: „A avut mai multe întâlniri decât oricare dintre predecesorii săi cu poporul lui Dumnezeu şi cu liderii naţiunilor. Peste 17.600.000 de pelerini au participat la audienţele generale desfăşurate miercurea (peste 1.160), fără a calcula audienţele speciale şi ceremoniile religioase (peste 8 milioane de pelerini au participat doar la Marele Jubileu al Anului 2000), precum şi milioanele de credincioşi întâlniţi în vizitele pastorale făcute în Italia şi în diverse părţi ale lumii.

Trebuie să amintim şi numeroasele personalităţi guvernamentale pe care le-a întâlnit în 38 de vizite oficiale, 738 de audienţe şi întâlniri cu şefi de state şi 246 de audienţe şi întâlniri cu prim miniştri. Dragostea lui pentru tineri l-a făcut să înfiinţeze Zilele Mondiale ale Tineretului (ZMT). Cele 19 ZMT-uri celebrate în timpul pontificatului său au adus la un loc milioane de tineri din toate părţile lumii. În acelaşi timp, grija pentru familii a fost exprimată de Întâlnirile Mondiale ale Familiilor, iniţiate în 1994.

Papa Ioan Paul al II-lea a avut succes în dialogul cu evreii şi cu reprezentanţii altor religii, pe care i-a invitat de mai multe ori în întâlniri de rugăciune pentru pace, în special la Assisi.”