rea până-n măduva oaselor
țipătul ca o curea,
plesnetul sec pe spinarea
grăbitei secunde surprinse-n
alcovul ceasornicarilor,
zâmbetul peștilor,
vinul cel negru în care arici
își fierb scorțișoara,
ce-ar mai justifica lumii pieirea
când dă năvală iubirea,
iubirea?
precum uimirea de-a mă fi născut
rea,
din coasta ta și din
întâmplarea ce-mi oferea însuși motivul
de a fi rea,
este ziua aceasta
când din cârciumi ies alungați cerșetori
cu paharul jumătate mister
să muște cenușa și să se-nchine
unui sfânt ce-mpinge gramatica printr-un
cateter.
circule liber prin aorte înfierbântata mea iarnă
cât încă nu doare să fiu rea ca un înger
din păpădii cu smalțul de fier.
foto sursa
Citește și ospitalitate
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
